Şi păsările Phoenix rămân cenuşă câteodată...

"Fie să renască numai cel ce har 
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum..."

 La ce mi-ar folosi să fiu o conştiinţă  universală dacă neuronii mei,cei care spun zilnic "eu" şi care îmi construiesc câmpul vizual, acolo în creier, vor fi distruşi pentru totdeauna?La ce mi-ar folosi să-mi arunc inima într-un coş de gunoi când ea nici măcar nu-mi mai aparţine, când ea pompează sânge viu în mine doar de dragul amintirilor oferite?N-ar fi ca şi când mi-aş face iluzia că, dintr-o suflare, fiinţa mea va fi din nou întreagă?
   Poate trebuie să arzi complet, să te înalţi din tine, în leagănul unei scântei, şi să te laşi pradă vântului...să fii un Eu străin, să fii un alt Eu...un Eu la care râvneai de mult, să fii parte a altcuiva, să fii reflexia unui suflet pe care îl iubeşti...poate e nevoie de toate acestea ca să poţi redeveni un Tu veritabil.Şi...dacă nisipul care îţi trece printre degetele-ţi stângace va apăsa chiar şi atunci lăuntrul tău ca o statuie de marmură, rece, goală, dacă se vor da bătălii din vreme în vreme sub picioarele tale slăbite, dacă o armată întreagă de adevăruri se vor îngâna într-o apocalipsă dulce...poate scânteile s-au răspândit prea mult în celălalt...
   Nu ştiu dacă eu am trecut prea mult în celălalt...ştiu că mai am o bucăţică insignifiantă dintr-o inimă prea sinceră, nebun de sinceră, care deşi îşi găsise o magmă în care să ardă cu plăcere, şi-a găsit locul departe de mine,într-un corp zecimal, aproape perfect, lăsându-mi un vid incipient al cărui leac nu-l cunosc.Nici măcar colivia ochilor mei cameleonici nu se mai deschide, vâlvătăi se întrec în albul rece al lor şi mă arde totul, ca şi când aş fi stârnit mânia propriei inimi...încet, o aripă se scaldă în ţărână, iar alta o trage într-un vis de nicăieri...arde...totul-şi nu pot decât să privesc cum se transformă unica metaforă din mine într-o zecimală care socoteşte fără voia mea octombrie, noiembrie,decembrie...
   La ce mi-ar folosi o viaţă eternă dacă n-am o inimă, dacă mi-aş pierde la nesfârşit amintirile, dacă n-aş avea vântul care să mă aprindă la nesfârşit?La ce mi-ar folosi să-mi învăţ sufletul să trăiască atunci când el se teme mai mult ca orice să moară?Poate pentru asta ai nevoie să-ţi aduni tot timpul suveniruri de la viaţă...ca să ştii că a existat o secundă care te-a rupt din jocul unor iele, care te-a împiedicat să te temi că ai devenit un străin pentru tine- o secundă în care vei ştii că, scuturându-ţi haina de scrum, ai împrăştiat tot ce era etern...
 Poate trebuie doar să se stingă focul, să ardă mocnit,incendiind fiinţa, şi ,după,să se oprească, lăsând jarul să spună că ...şi păsările Phoenix rămân cenuşă câteodată...

Geometrie a imaginarului şi poezie a realităţii...

   Întotdeauna există o EA- amestec omogen de particule moarte, vii, surde, ciudat de normale, frumoase, tinere, bătrâne ...O  EA în fiecare melodie care îi face inima să danseze, în fiecare vis care, o dată oglindit în apă, poate fi uşor tulburat...E cel puţin unul din clişee şi totuşi se desprinde de ele ca un non-clişeu...
    O EA , uneori, avântul dindărătul propriilor tenişi, adesea, şiretul ce se desface spontan...EA, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăboveşte, crezând că ar putea-o manipula…crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le poate înfăptui, neopunându-i-se defel acestei realităţi pe care ea o trăieşte într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebându-se dacă va mai simţi acea frică de prăbuşire,cutremurând-o, atunci când va fi pe punct de înfăptuire...EA, o formă fără obiect pentru că el nu i-a găsit cheia cu care să o deschidă…E cea care te priveşte din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul unei  rostiri dezgolite…este ceea ce nu poţi fi fără de EA, cea care te va întregi fără rest…EA, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

   EA-cea care vrea să o înveţi pe de rost, pe dinăuntru, în înăuntrul tău şi să nu o rosteşti pe dinafară...EA, cea care gândeşte orizontal şi păşeşte vertical, fiind ferm convinsă că totul este un sincron perfect; EA, aeroportul de pe care decolează zâmbete şterse,de-abia ieşite din vulcanizare; liftul blocat între etajele superioare ale conştiinţei...Întotdeauna o EA particulară...O EA uzată sau nouă, fără de care, însă,nu poţi trăi...

Cut,Suture,Close

"Emotions are messy. Tuck them neatly away and step into a clean, sterile room where the procedure is simple. Cut, suture, close. But sometimes you're faced to a cut that won't heal. A cut that rips its stitches wide open."

 Uneori mi se întâmplă să simt că am încremenit de una singură într-un punct mort şi că restul aleargă în jurul meu, evoluează, se grăbesc să afle sau să facă ceva, sau fug...fug de durere, de lucruri "încremenite" în timpul lor şi pretind că sunt fericiţi.Câteodată chiar sunt, de-asta fug de cei cu aşchii în suflet, le e teamă ca nu cumva să le încremenească şi lor sufletul dacă se uită, dacă pur şi simplu sunt acolo, dacă stau...
   Mi se întâmplă şi mie să vreau să alerg cu toţi ceilalţi dar presupun că universul meu mă vrea nemişcată, intactă şi...să fim serioşi, cine se poate opune propriului univers?Gravitezi sau nu, dar te supui unui univers pentru că devine inevitabil mai greu să te supui propriei fiinţe.Şi există acel punct, punctul 0 de siguranţă, punctul în care vidul te reţine, punctul în care aşchiile nu ies singure, punctul în care trebuie să faci o alegere despre ce fel de om vrei să fii.Azi, spre exemplu, îmi place să cred că există două tipuri de oameni- oameni de tip balcon şi oameni de tip beci.Primii sunt cei care văd frumuseţea în toţi, chiar şi în cei cu bube, cu haine noroioase sau pâine mucegăită iar cei din urmă...ei bine, cei din urmă au o vedere limitată asupra celorlalţi, ei văd şi umiditatea din sufletul lor, de fapt ei nici nu le văd feţele, ei vad numai subsolul oamenilor.Deci,eu ce fel de om sunt?Cred că mult timp am fost un om-balcon, unul căruia îi plăcea să vadă fericirea cu ochiul liber, în oricine, în orice.Mi-aş mai dori, încă, să fiu aşa doar că mi-e prea teamă...nu ştiu exact de ce mi-e teamă, poate că nu vreau să mă contaminez, nu vreau să o iau din loc înainte să pot vedea orizontul clar.Să ştiu pur şi simplu că acel orizont e al meu şi că nimeni şi nimic nu-l va putea întuneca fără să-mi dau eu consimţământul.Vreau să am un cuvânt de spus sau să pot să tac atunci când simt, fără să trebuiască să mă simt vinovată pentru nefericirea celorlalţi.Îmi doresc să fiu eu, acel eu care gândeşte cum să se situeze la un etaj, nici lângă oamenii-balcon, nici lângă oamenii-beci, un eu care caută să-şi înghesuiască viaţa, zâmbetul, lacrimile undeva unde nu va trebui să dea explicaţie pentru existenţa lor.
   Am I reborned from the ashes?Almost.Adică nu m-am lămurit cum rămâne cu jumătatea fantezistă din mine, cu jumătatea pe care eram gata să o pun ca miză într-un joc care nu va fi niciodată fairplay, o jumătate care putea să aparţină, în acelaşi timp,mie şi altei jumătăţi care avea impresia că se întregeşte.Probabil jumătatea asta îmi folosea ochii să se asigure că a ajuns unde trebuie, probabil că acolo a greşit...trebuia să-şi creeze un drum vizual propriu şi să-şi caute singură lumea, nu să trişeze chiar dacă jumătăţile nu-şi au locul nicăieri.Totuşi, nu vreau să mă conving de faptul că azi, singurele cuvinte care mă definesc sunt "probabil","dacă","trebuia" sau "almost"...sunt clişee, iar clişeele au început să mă sperie şi, mai mult, să-mi taie sufletul fără anestezie.
   Neobişnuitul?Viaţa e plină de întâmplări neobişnuite,de afecţiuni, dar oare regretăm atunci când o afecţiune de care nu ştiam dispare?Se pare că da, deşi nu ar trebui să doară ceva ce nu ştiai că îţi aparţinea...dar îi simţi lipsa.Se spune că momentele astea sunt doar clipeli care trec pe lângă noi, se petrec cotidian, clipeli cărora nu le sesizăm amplitudinea ci reacţionăm plat, clipeli care însă rămân aşchii adânci...
   Uneori, atunci când stau, clipind numai, buimăcită, printre oamenii prinşi în febra maratonului, mă văd pe mine, în centrul unui sistem de oglinzi ciudat, spărgând iceberguri, căţărând uragane, tăind Sahare înflorite cu betoane, călcând urzici şi navigând deşerturi, preocupată de urme...şi apoi nu mai văd nimic, nu se termină totuşi, simt asta chiar dacă nu mai văd.Simt totul perfect până când apare o mână care mă trage undeva, cu disperare, răsuflând greu si neregulat:
- Hey,ce-i cu tine?Nu trebuie să fii aici,nu...nu trebuie!!Unde ti-a fost mintea?Nu le poţi sta în cale.
-Eu??Dar eu...eu nu le stăteam în cale, eu mă gândeam, aşteptam să se
termine.
-O să fii rănită, nu poţi sta aici.Nici măcar nu ştim când şi dacă o să se termine...Tu nu poţi sta aici, atât ştiu...nu poţi.
-Ei bine...eu doar aştept, aştept...


Just C.S.C

Suflet tânăr,suflet bătrân

  

   Aud zilnic oameni plângându-se că timpul i-a uitat undeva, într-un pustiu al lui...aud mereu oameni spunând că timpul nu i-a lăsat să fie copii sau că ei, dimpotrivă, vor să-şi dăruiască o parte din copilărie în schimbul maturităţii.Şi aşa, un sfert din viaţă îl pierdem făcând legături, legături între sentimente, adevăruri general-valabile, temeri, speranţe, parfumuri, praf...De ce să vrei să te dai pe tine în schimbul unor momente inocente, pure, frumoase într-adevăr, în schimbul unor părţi din tine care şi-au pierdut ordinea firească dar care îţi vor aparţine pe veşnicie? De ce să renunţi la azi pentru un ieri antic, un ieri personal ?
   Suflete tinere au fost şi vor exista întotdeauna în oameni de tot felul- urâţi, mari, mici, simpli, trecuţi prin mai multe primăveri, îndrăgostiţi sau nu, cu pasiuni sau frustrări...oameni.Nu-mi pot imagina viaţa fără suflete tinere, fie şi ele închise în cutii şi puse la păstrare pentru "marea mistuire", pentru că un suflet tânăr răzbeşte întotdeauna la lumină, face cărare fiecărei idei a lui, niciodată sătul, niciodată întemniţat, iar atunci când munca lui de a demonstra că viitorul este sinonim cu el eşuează, el se aşază îmbujorat de sudoare pe treptele casei, îşi cuprinde bărbia cu mâinile şi spune surâzând- "Mai e şi mâine o zi...nu contează, sunt tânăr, am braţe puternice, port lumea în podul palmei mele, iar mâine o s-o fac demnă de mine!".
  Ştiu cum e să te simţi extenuat, secat de orice fel de energie, mai slab pe zi ce trece şi să urăşti, să urăşti anii ce se adâncesc pe faţa ta şi a tuturor celor ce te înconjoară, să urăşti să te trezeşti analizând dacă a meritat goana de ieri de a-ţi îndeplini visul dar nu o să pot înţelege un suflet bătrân pe dinăuntru niciodată.Sufletele bătrâne sunt oglindiri de feţe care se tem, de ei, de alţii, de ceva...sunt tumori maligne care aduc nefericire şi nu vreau să spun că imaturitatea aduce fericire.A fi un suflet tânăr nu echivalează cu a fi imatur...E mult mai mult de atât.Eu mă simt tânără, sunt tânără, dar sufletul meu îşi găseşte singur aripile în tot ceea ce iubesc şi cred că am pretenţia de a fi înconjurată de suflete tinere, nebune, libertine, fericite şi contagioase.De aceea pledez pentru tinereţe, pentru că ea e mai mult decât legătura cu vitalitatea,cu adrenalina,e documentul ataşat direct la CV-ul vieţii fiecăruia.
   Cum am putea noi avea curajul să ne plângem că ne vrem "perioada de vârf" înapoi, şi prin asta înţeleg momentele în care ne murdăream de îngheţată pe haine şi nu ne păsa, momentele în care asfaltul îţi devenea cel mai bun prieten la primii paşi făcuţi, sau pur şi simplu perioadele care ne îngăduiau să greşim pentru că "eram mici", când încă mai auzi în parcuri bătrâni, pe dinafară, spunând cu zâmbetul pe buze " De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă!Hmm...am păcălit şi azi timpul!:))"?
   Nu ştiu dacă toţi bătrânii sunt tineri, dar sunt convinsă că mulţi oameni sunt bătrâni, îmbătrâniţi de propria lor delăsare, de griji, de...de jovialitatea celorlalţi.Niciodată nu eşti prea bătrân să crezi într-o tinereţe fără de bătrâneţe...niciodată, atunci când te regăseşti pe tine în orice primăvară prăvălită asupra ta.

Şi bate vântul!

   Şi bate vântul în cireşul din curtea mea de parcă n-ar ştii că e vară...dezgoleşte aşa, dintr-o data, în faţa mea, suflete, suflete tari care credeau că "a îngenunchea" nu există în vocabular, răceşte mâini prin care curge sânge stacojiu, mirosind a dragoste, intervine în bătăile sacadate ale inimilor şi le creează un ritm alert, surprinde şuviţe ce alunecă încet pe buze- unele uscate şi pale,altele îmbălsămate cu dor-, şopteşte răzbunător un taijutsu necunoscut şi îşi retrage numaidecât mantia tăioasă, lăsându-te fără glas, fără mişcări, fără tine...
   Se zbat convulsiv în tine, în mine-amintiri, cântece, versuri, promisiuni, sentimente, soare, nori, primăveri calde, ierni şi veri tomnatice care ne găsesc tot acolo, inimă lângă inimă, suflu lângă suflu...parcă aud si acum aievea ritmul inimii tale, simt aerul cald pe care îl emani inconştient asupra mea, simt...totul simt, mai puţin vântul care se încăpăţânează să mi te ia.
   Şi bate vântul...şi norii iau forme umane, şi eu paralizez aşa, instinctual...
   Pe un timp ca ăsta ai putea crede încă într-un drum care şerpuieşte fără a te lăsa să calci, dar e o iluzie, eşti încă orb dacă nu reuşeşti să-ţi dai seama că există întotdeauna un drum drept către punctul la care ţinteşti să ajungi, am trecut şi eu prin faza asta pentru că genunchii mei nu se opreau din tremurat.Şi ajungi, în cele din urmă, la intersecţia din care plecasei, deşi  ţi s-a creat impresia că ai mers mult, mult...ajungi zâmbind.
   Şi bate vântul...mă face să mă caut din nou în mine, în ceilalţi, în lucruri, în amintiri, în trecut, în prezent, în viitor, în raţiune şi simţire...Dacă m-am găsit?Pe jumătate.Vântul bate prea puternic să mă pot concentra iar mie, ei bine, mie cred că îmi place să practic sportul de a mă citi printre rândurile scrise sau proiectate în gândul celor care m-au împins fie şi măcar cu un deget din calea vântului...
   Şi bate vântul...ne bate vântul...pe amândoi în aceeaşi direcţie şi pe fiecare separat, rămân aceleaşi mâini reci, acelaşi flux cald de...esenţă R, aceiaşi noi, eu, tu...noi...noi...noi...

                    

Cu cât râul e mai adânc, cu atât curge mai lent...

 Să crezi, să lupţi, să te ridici după fiecare căzătură...ar putea părea doar trei puncte simple de suspensie, impregnate pe foaia atât de fragilă a vieţii, dar, oare ce ar fi toate acestea fără serul revitalizant al înţelepciunii?
   Îţi poţi propune să crezi cu desăvârşire în  cursul neîntrerupt al râului pe care tu însuţi ţi-l proiectezi, dar nu poţi, uneori chiar nu poţi să te iluzionezi cu ideea că întotdeauna vei avea la bază nişte pietre solide pe care să ridici un baraj de siguranţă. Înţelepciunea nu aparţine celui care îşi calculează fiecare pas, eu cred că e a aceluia care îşi aşterne sub fiecare pas o treaptă, care are puterea de a-şi purta rănile rezultate din multiplele căzături, ca pe nişte medalii pecetluite cu glorie. Înţelepciunea este puterea de a te lupta cu tine însuţi, purtându-ţi ochii aţintiţi spre un ideal de viaţă luminos, înflăcărarea şi dorinţa de a frânge cu mâinile goale cătuşele strânse în jurul aspiraţiilor tale.
   Îţi poţi impune o luptă continuă de dobândire a fericirii, poţi să visezi la învingerea tuturor stângăciilor fiecărui început, dar dacă atunci cugetarea nu va putea curge de la sine, limpede, neîmpiedicată, nu vei putea deveni nimic mai mult decât un...un scriitor care aşază în faţa oricărui cuvânt nimic mai mult decât un punct gigantic.
   Probabil că nu există mulţumire mai mare pentru un om decât aceea de a-şi vedea propria bătălie interioară ajunsă la final, un final ce-şi are impregnat, pentru veşnicie,sigiliul trăirilor intense...fiindcă viaţa rareori ne oferă spectacole de caritate,iar noi-muritorii de rând-nu o să ştim să recunoaştem acele rare momente şi o să tot căutăm biletul de intrare...
   Poate chiar aceasta este adâncimea râului vieţii-arta incredibilă de a-ţi putea pava propriul drum spre împlinire, răbdarea de a legăna în braţe o dorinţă mai puternică decât purtătorul şi, în sfârşit, puterea de a lărgi de fiecare dată albiile râului pentru curgerea lui lină...

Nu te cunosc...te recunosc

Motto:" Te-am cunoscut în zile triste,
            Când sufletul mi-era pustiu
            Şi te-am păstrat în gând
            Fără să vreau, fără să ştiu...''





   Nu-mi amintesc să fi chemat vreodată un mesager neobosit,să se împovăreze cu piatra mea filosofală, să-mi trimită şi retrimită propriile gânduri înapoi de parcă nu ar fi cunoscut niciodată sigiliul melancoliei...De fapt, nici măcar nu pot spune că mi te amintesc pe tine, deschizător al  minelor veşnice ale speranţei şi desţelenitor al coşmarurilor palpabile...nu mi te amintesc, ochiul meu nu te cunoaşte, dar eu te recunosc, recunosc în tine omul-suflet, orbecăind din adânc în şi mai adânc ieşirea de sub scoarţa unei cicatrici aproape uscate şi ,totuşi, ai venit...

   Eram tocmai la o  răscruce, o răscruce între "înăuntru" şi "înafară", şopteam doar lăuntrului meu cu intenţia să răzbată tăcerea pe dinafară, dar iată că m-ai oprit, poate fără să vrei, şi ai recreat spusul, ai ucis porumbelul fugitiv al unui "Bună!"cordial şi ai aşezat fiecare cuvânt sub portativul unui tril, până atunci necunoscut mie.Să fie într-adevăr efect Placebo şi aici, să fi strigat rădăcinile mele după seva ta vie?Posibil, dar dacă interpretez asta, ar însemna ca tu să fii pilula vindecătoare,o pilulă care se perfecţionează pe zi ce trece şi care îşi face efectul mai lesne decât un tratament intravenos.Cel puţin la mine ajunge substanţa dizolvată întotdeauna,cu bileţelul "Tu trebuie să fii tu...ok?"Dar eu sunt la fel ca şi tine.Suntem, înainte de a fi drumuri spre "înafară ", călători pe dinăuntru... în înăuntrul nostru, doar că tu eşti mai mult un Moromete care ghidează un şanţ către revărsare, în ploaia măruntă, ud până la piele, iar eu, eu îl înţeleg pe Moromete...Păstrăm amândoi, în suflet, sanctuare în faţa cărora îngenunchem şi ne împreunăm palmele pentru rugă de noi şi de alţii...alţii la fel ca noi-copaci ai drumului spre ei înşişi-şi împreună alcătuim păduri, păduri din sălcii plângătoare.Uneori ne adunăm împreună durerile ce ne-au gârbovit, de la distanţă însă; ne purtăm puterea de la unul la celălalt şi o vărsăm în ulciorul ce va urma să învie visurile veştede...

   Îţi mulţumesc că ai fost acolo,că eşti acolo, prezent în momentul fiecărui acum din mine, îţi mulţumesc că apari în clipele în care nu îndrăznesc să cultiv speranţă, îţi mulţumesc că invoci molcom ,alături de mine, "Dă-mi, Doamne,răbdare! ",îţi mulţumesc...

To you, my friend...

http://www.youtube.com/watch?v=ozUIslF9vv0

Eului Meu Perfect

  Motto:  "Lumea este gândită, oglindită şi închipuită în forme, ca un fel de fluviu heraclic nesfârşit de semne purtătoare de mesaj, de simboluri şi de imagini; toate ne poartă într-un timp şi într-un spaţiu din care vrem să ieşim."

 Vroiam să-ţi spun că,de azi, a venit momentul să purtăm un Război Rece, un război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt, dar va fi demarat în forţă,de asta te asigur.Eşti pregătit să te sacrifici, să pierzi în favoarea mea?Da, e dureros, dar în mine nu e loc decât pentru Eul Meu Imperfect, pe el îl vreau, înţelegi?Ca să fiu eu din nou, ca să renasc, am nevoie de el, nu vreau să-mi mai văd fiecare zi din viaţă urmându-şi acelaşi făgaş normal, nu mai pot să-mi las obrajii lipiţi de geamul aceluiaşi autobuz, nu mai vreau să-mi torturez zâmbetul să urce pe buze,nu...
  Nu mai vreau perfecţiune, nu te mai vreau...Prefer să alerg pe străzi albastre, să mă împiedic "în locul cel bun", să ascult poveşti banale, să-i desenez colegei de bancă găini pe caiete, să nu mai ridic mâna pentru a mă face ascultată de o mulţime, prefer să te reduc la tăcere şi să te invoc tot în momentele acelea pentru că tăcerea e singura care ar trebui să fie perfectă.Mi-ai spus cândva că un om perfect ştie să se oprească atunci când bate vântul mai tare, ştie să-şi facă inima să bată la unison cu gândul, se uită în fiecare zi în oglindă şi zâmbeşte la vederea unui fir rebel de păr, se teme, speră, luptă, găseşte puterea, fie ea cât de infimă, să se reîntoarcă la origini, să-şi astâmpere setea cu seva primordială, plânge, îşi pierde echilibrul când trebuie să păşească  pe bârna dintre viaţă şi moarte.Astăzi, însă, mă gândesc la un singur lucru-omul perfect e, de fapt imperfect.
   Îţi aminteşti?Ai fost cel care construia în interiorul meu o fortăreaţă de idealuri perfecte,de certitudini.Mi-ai stăpânit fiecare emoţie, ai tradus-o prin filtrul propriu şi abia apoi mi-ai oferit-o, m-ai facut să vreau mai mult, să pot mai mult, îţi mulţumesc...acum îmi vreau imperfecţiunea înapoi.Renunţ la război dacă renunţi şi tu la mine...Să facem un pact, eu o să merg agale, înainte, să-mi caut Eul Imperfect şi tu o să mă aştepţi undeva, în sufletul altcuiva, care are mai multă nevoie acum de tine.O să vină momentul când am să te strig, o să vină momentul când tu şi Eul Meu Imperfect veţi deveni aceeaşi metaforă, aceeaşi esenţă-esenţă R.
   Mă descătuşez de tine, de strategiile tale, nu o să te uit, dar, preventiv, o să sigilez toate ferestrele pe care vei încerca să le redeschizi în mine...

Să...

   Să....să mă laşi să-mi ridic de jos onoarea când se juleşte în genunchii-i prea fragili, să mă laşi să trec strada fără să privesc înainte, înapoi, în stânga sau dreapta, să mă laşi în urmă o secunda şi să nu mă întrebi de ce...Să... să ne construim propriul nostru ideal şi, hai, lasă-mă să modelez întreaga lume după el, cred că merită măcar lucrul ăsta...

Să ...să mă laşi să visez ziua, să mă laşi să mă împiedic-dar nu de prea multe ori-, să mă laşi să-mi imaginez că Pământul e pătrat, să mă laşi să sper că ceilalti 5.999.999.999 oameni încă nu o să  poată umple singurul compartiment  pe care îl deschizi adesea.

   Să...să mă laşi să transform pentru noi punctul în virgulă, să mă laşi să termin glorioasă războiul meu emoţional şi apoi să mă îmbrăţişezi ca şi cum singurele semne de punctuaţie pe care le-am învăţat împreună ar fi cele trei puncte de suspensie-emoţia, suspansul,dragostea-, să mă laşi să-ţi învăţ tăcerea,să mă laşi să mă alătur ei...

   Să...să mă laşi să cred în continuare că 10 degete încă păstrează o legătură dincolo de spaţiu şi timp,să mă laşi să dau vina pe vânt când îmi zboară cuvintele pe unde nu trebuie, să-mi laşi ochii să pătrundă în universul alor tăi....

   Să...să ne lăsăm purtaţi de micile stângăcii ale fiecărui început al nostru...poate... poate lupta intensă cu noi înşine,împreună, ne va transforma visul în ideal, iar idealul se va încarna în fiinţa fiecăruia din noi doi.

Ecou...

Î: -"Fată cu ochii cameleonici,de ce mă pierd în albastrul ochilor tăi, visez în verdele lor şi simt că trăiesc în griul plin de viaţă din ei?"

R:-"Pentru că ochii mei nu te lasă ,de fapt, să te pierzi, eşti acolo,vei fi acolo ,eşti viaţa din ei, surâsul lor...da, asta trebuie să fie, asta e..."

http://www.youtube.com/watch?v=WSIza0Khgug

Fata cu ochii cameleonici...

   Şi n-ai unde să te ascunzi, ochii ei te pătrund adânc,trec prin tine, şipotindu-ţi sufletul ca o vâslă nevăzută...Dacă mă uit atent, sub bretonul ei  sălăşluiesc două diamante, închise în două mici colivii, care însă nu le răpesc decât zborul, căci strălucirea va fi întotdeauna a lor...
   Azi, ochii îi sunt albaştrii...
   Şi...uită-te, uită-te în ochii ei fără să te panichezi -n-o să te pierzi încă hipnotizat  acolo- şi, totuşi, n-ai unde să fugi dacă azi plânge albastru.Dar măcar o să te ridice din străfundul lacrimilor ei la fiecare 10 secunde, pe infinitul pleoapei ei, dar atât.
   Ştii...lacrimile ei albastre prind aripi uneori!Da...dar păcat că se lovesc adesea de umbra omului-perete(ce-i drept, a cam tot urmărit-o) şi devin sângerii.Atunci nu le mai recunoaşte ca fiind ale ei- pentru că dacă nu sunt albastre, sunt imperfecte şi,deci,străine, şi le lasă căzute, făcând loc în colţul coliviei pentru altele noi.Alteori, ochii ei albaştri surâd sub gene şi, din învălmăşeala sentimentelor suprimate, scoate la iveală cerul senin de după o zăpadă de primăvară. Într-adevăr, ochii ei sunt albaştri, după cum mă şi aşteptam.
   Dar, hey!!Nu vede bine??Poate s-a trezit de dimineaţă cu o miopie acută sau s-a teleportat într-o lumină difuză, dar e oare aceeaşi fată cea care se recunoaşte acum în oglindă?Cine i-a dăruit două safire şi unde-i sunt diamantele?E ciudat...a venit vara, s-a plantat gazon în ochii ei şi ea nici măcar nu realizează.
   Credeam că n-am să trăiesc să văd vreodată amurguri verzi scăldate în răsărituri albastre, dar totuşi...pleoapele ei asta ascund.Să fie oare o reinventare a posibilului sau e o pictoriţă mult prea dibace?Am vrut s-o întreb adesea, deşi nu o vedeam niciodată cu pensula în mână, dar, de fiecare dată când mă apropiam de ea, o forţă mai presus de mine, prea puternică s-o pot îngenunchea, mă trăgea înapoi.Aşa că am aşteptat, gândindu-mă că poate noaptea, când nici măcar vântul n-o mai putea prigoni, îşi va lua pensula în mână şi va picta din nou nişte colţuri de penumbră la deschiderea celor două colivii fără încuietoare.Dar nu...ea muta mereu tablourile ei misterioase în colivii cu mult înainte să mă dumiresc.E ciudată?Poate că e, dar eu aş numi-o mai degrabă surprinzătoare, pentru că e deja a treia zi de când m-am hotarât s-o analizez în detaliu, şi încă nu mi-a dat răgaz să soluţionez misterul.
   Ştiu că o legendă din Mexic  spune că arborele universului are două braţe.Unul al dragostei şi unul al durerii.Şi mă gândeam că poate şi ea e la fel-închide în sine răsărituri albastre şi amurguri verzi, dar, tocmai când mă pregăteam să-mi răspund mie însumi, iată că se întoarce cu faţa spre mine.O privesc, mă priveşte la rându-i, dar tace, căci nu ştiu de ce, dar pare să aibă satisfacţia că totul a funcţionat exact cum îşi dorea, şi îmi întoarce din nou spatele, înainte să realizez că, pentru o secundă, am murit sub spectrul corolelor de plumb ce plutesc  acum în ochii ei .Mi-am revenit la fel de brusc, am conştientizat că stăteam încă la fereastră, privind-o, dar nu mai eram doar eu şi ecoul gândurilor mele, cineva se apropia...
   Am plecat în sfârşit capul, mi-am sigilat misterul încă neelucidat,în minte, dar cuvintele erau singurele care continuau să alunece...
   --Şi...nici azi n-am aflat cine e ea...
   --Păi,cum aşa?Nu ştiţi??Chiar nu ştiţi?-îmi tot reproşa vocea stinsă de lângă mine-EA E FATA CU OCHII CAMELEONICI...

Sunt diformă

                               

Urăsc ploaia...

Mă stropeşte-n suflet mai mereu

-Şi sufletul meu nu-i o umbrelă,

Şi nici nu ştie să înoate.

Urăsc ploaia...

Îmi învaţă neuronii să danseze

-Şi mintea mea nu e un ring,

Şi nici ureche muzicală n-are.

Urăsc ploaia...

Îmi granulează sângele în vene

-Şi corpul meu nu e cobai,

Şi poate că cedează dinainte de-a începe.

Iarăşi plouă...

Când plouă sunt diformă:

Corpul meu cedează dinainte de-a începe,

Mintea mea ureche muzicală n-are,

Nici sufletul nu ştie să înoate

Iar acum,mai mult ca niciodată,

Urăsc ploaia...

Ieri,Azi,Mâine.

   Ieri....Azi...Mâine... e tot o săgeată încălzită si răcită de cicatricea inimii mele.
Ieri...da...si ieri eram tot eu-nodul care nu se strânge-şi faţa poate îmi era aceeaşi,aceeaşi faţă care afişează acelaşi zâmbet inepuizabil pe fondul unor lacrimi scurse din sertarul de sus al inimii.Mereu la fel...nici iarba nu se mai clintea ieri ca un resort  în urma paşilor mei,parcă ştiind că mâine,deşi paşii mei vor fi mai grei sau mai uşori îi vor călca nemilos perfecţiunea...Îţi vorbeam şi ţie....dar tu nu eşti ca iarba,tu mă propulsezi mai rău ca un resort-în Ieri,în Azi şi-n Mâine.Ieri mă auzeai?Cred că nu...nu ai fi avut cum, eram  prea aproape şi ecoul vocii mele mă înghiţea...tot pe mine...Ieri spuneam cuiva-"Dacă te-a făcut să plângi,dacă ţi-a dat aripi până la sufletul ei dar ţi-a dăruit mai multe surâsuri decât lacrimi-ce mai astepţi?Fugi, îmbrăţişeaz-o şi strânge-i mâna ca şi cum ar fi fost pentru prima data!", "Ce rost ar avea acum?"-m-a întrebat.Am simţit că are dreptate dar ,mai mult decât atât,sfatul meu era inutil pentru că ştiu şi eu că seara inima e fragilă,se frământă,îşi accelerează bătăile şi tace până când într-o zi îşi urcă sentimentele din raft în raft până ajunge la etajul superior-mintea-şi îi dă brânci fără să te anunţe.Aşa că propriile-mi temeri s-au transformat în răspuns:"Fugi,fugi la ea dar nu uita sa-ţi iei plasturele la tine..."
   Azi...te chem în ungherul meu paradisiac ,singurul care mi-a rămas încă neclintit.Azi bate vântul mai arţăgos ca ieri şi i-aş fi fost,cred,recunoscătoare dacă s-ar fi limitat doar la a-mi împleti părul asimetric, de parcă m-ar fi vrut o a doua Geisha- dar nu,el mă face să tresar ca în urma unei bătăi pe umăr şi da...apari dar numai să-mi arăţi că exişti, că respiri,că nu-mi mai poţi face corzile vocale să vibreze de emoţie şi totuşi...din fiecare zi fac un Mâine,dar e un reflex care mă face să par nătângă şi artificială,un simplu reflex...
   Şi Mâine...Mâine,<fiecare clipă începe cu un răsărit într-un surâs şi se sfârşeşte cu un apus într-o privire>

2 Stele

                          

                    O viată,2 stele,

                    Amandouă rătacite-n haosul

Poate prea organizat.

                    O fi de vină cerul?

Sau nu există spaţiu

Pentru ploaia ce stă să cadă

Ca o pasăre rănită?

2 stele,mii de întrebări,

Toate cad pe pământul

Cu gura de foc,

Dar oare în drumul lor

Plin de cenuşă strămoşească

Îşi vor găsi răspunsul?

O întrebare,un singur univers,

Sau gânduri vane ce şi-au aflat

Rădăcinile-n crepuscul?

Lumea se scaldă în ceea ce cunoaşte,

Şi ce cunoaştem cu adevărat

Oare nu ne face

Să negăm o a doua viaţă?

Poate după negura temută

În care vom păşi vreodată

Se ascunde-un Paradis...

Dar dacă acolo îngerii

Nu seamănă cu schiţa

Din destinul pregătit deja,

Vom trăi în colţul negru

Din Lumea De Jos?

Sau vom da lumea divină

Unei morţi din tragedia

Ce-o trăim la nesfârşit?

2 stele care cad

Cu mici pulberi de speranţe

Se prăbuşesc aici cu adevărat

Pentru cei ce le vor laurii,

Căci ele se întorc,de fapt,

Într-un univers al lor

Unde trupul nu-şi arată slăbiciunea

Unde inima nu face riduri,

Şi ceasul stă în loc...

E atâta viaţă-n noi

Şi totuşi nu trăim...

Avem mai mult de 2 stele

Şi nu ştim să le-atingem

Atunci când se coboară

Pe pământul nostru însetat...

Crezi că eşti singur şi atunci

Când ploaia te îmbrăţişează

Ca pe-un frate pământean...

Eşti muritor căci nu vrei viaţa,

Vrei doar clipirile aurii de stele!

Cum am devenit blogger...

 Hmm...prima zi într-un spaţiu străin,de fapt prima noapte în care m-am resemnat la a urma drumul pe care l-au bătătorit mulţi alţii înaintea mea-Blog-ul.Ţin să menţionez că toată călătoria mea virtuală nu a fost tocmai întâmplătoare (deşi o persoană importantă pentru mine ar putea spune că e pur şi simplu rezultatul unei provocări).Ei bine,provocare sau nu, mi-am luat inima în dinţi sau ,mai bine spus, mi-am aşezat tastatura sub degete în încercarea de a-mi dovedi mie însămi că nimic nu e imposibil şi că nimeni nu-şi poate cunoaşte cu adevărat limitele-în ceea ce mă priveşte expunerea unor gânduri.Aşadar, îmi doresc ca mica mea "ikebană de gânduri" să-şi păstreze culoarea chiar şi atunci când postările nu o să existe (din motive tehnice,desigur), îmi doresc ca ideile mele să nu-şi piardă ecoul şi ,ceea ce este cel mai important,sper să nu mă pierd printre rânduri!!
 Prima zi?Nu!Fiecare zi e prima şi după gardul oricărei zile se ascunde o surpriză care nu necesită ochelari 3d pentru a fi văzută ci doar răbdare şi optimism şi...poate un pom după care să te ascunzi în cazul în care surpriza nu e tocmai ceea ce credeai.Deci...te-am surprins?Poate :-?Esenţialul e că m-am autodepăşit, deşi la un nivel infim,I Only Reborned From My Own Ashes...