vineri, 6 mai 2011

Fata cu ochii cameleonici...

   Şi n-ai unde să te ascunzi, ochii ei te pătrund adânc,trec prin tine, şipotindu-ţi sufletul ca o vâslă nevăzută...Dacă mă uit atent, sub bretonul ei  sălăşluiesc două diamante, închise în două mici colivii, care însă nu le răpesc decât zborul, căci strălucirea va fi întotdeauna a lor...
   Azi, ochii îi sunt albaştrii...
   Şi...uită-te, uită-te în ochii ei fără să te panichezi -n-o să te pierzi încă hipnotizat  acolo- şi, totuşi, n-ai unde să fugi dacă azi plânge albastru.Dar măcar o să te ridice din străfundul lacrimilor ei la fiecare 10 secunde, pe infinitul pleoapei ei, dar atât.
   Ştii...lacrimile ei albastre prind aripi uneori!Da...dar păcat că se lovesc adesea de umbra omului-perete(ce-i drept, a cam tot urmărit-o) şi devin sângerii.Atunci nu le mai recunoaşte ca fiind ale ei- pentru că dacă nu sunt albastre, sunt imperfecte şi,deci,străine, şi le lasă căzute, făcând loc în colţul coliviei pentru altele noi.Alteori, ochii ei albaştri surâd sub gene şi, din învălmăşeala sentimentelor suprimate, scoate la iveală cerul senin de după o zăpadă de primăvară. Într-adevăr, ochii ei sunt albaştri, după cum mă şi aşteptam.
   Dar, hey!!Nu vede bine??Poate s-a trezit de dimineaţă cu o miopie acută sau s-a teleportat într-o lumină difuză, dar e oare aceeaşi fată cea care se recunoaşte acum în oglindă?Cine i-a dăruit două safire şi unde-i sunt diamantele?E ciudat...a venit vara, s-a plantat gazon în ochii ei şi ea nici măcar nu realizează.
   Credeam că n-am să trăiesc să văd vreodată amurguri verzi scăldate în răsărituri albastre, dar totuşi...pleoapele ei asta ascund.Să fie oare o reinventare a posibilului sau e o pictoriţă mult prea dibace?Am vrut s-o întreb adesea, deşi nu o vedeam niciodată cu pensula în mână, dar, de fiecare dată când mă apropiam de ea, o forţă mai presus de mine, prea puternică s-o pot îngenunchea, mă trăgea înapoi.Aşa că am aşteptat, gândindu-mă că poate noaptea, când nici măcar vântul n-o mai putea prigoni, îşi va lua pensula în mână şi va picta din nou nişte colţuri de penumbră la deschiderea celor două colivii fără încuietoare.Dar nu...ea muta mereu tablourile ei misterioase în colivii cu mult înainte să mă dumiresc.E ciudată?Poate că e, dar eu aş numi-o mai degrabă surprinzătoare, pentru că e deja a treia zi de când m-am hotarât s-o analizez în detaliu, şi încă nu mi-a dat răgaz să soluţionez misterul.
   Ştiu că o legendă din Mexic  spune că arborele universului are două braţe.Unul al dragostei şi unul al durerii.Şi mă gândeam că poate şi ea e la fel-închide în sine răsărituri albastre şi amurguri verzi, dar, tocmai când mă pregăteam să-mi răspund mie însumi, iată că se întoarce cu faţa spre mine.O privesc, mă priveşte la rându-i, dar tace, căci nu ştiu de ce, dar pare să aibă satisfacţia că totul a funcţionat exact cum îşi dorea, şi îmi întoarce din nou spatele, înainte să realizez că, pentru o secundă, am murit sub spectrul corolelor de plumb ce plutesc  acum în ochii ei .Mi-am revenit la fel de brusc, am conştientizat că stăteam încă la fereastră, privind-o, dar nu mai eram doar eu şi ecoul gândurilor mele, cineva se apropia...
   Am plecat în sfârşit capul, mi-am sigilat misterul încă neelucidat,în minte, dar cuvintele erau singurele care continuau să alunece...
   --Şi...nici azi n-am aflat cine e ea...
   --Păi,cum aşa?Nu ştiţi??Chiar nu ştiţi?-îmi tot reproşa vocea stinsă de lângă mine-EA E FATA CU OCHII CAMELEONICI...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu