Aşa suntem şi noi, salcâmi.

   Nu de puţine ori m-am simţit ca un Niculae, care îşi şterge pe ascuns lacrimile cu mâneca murdară de sudoare, în timp ce-şi priveşte tatăl doborând fascinaţia copilăriei sale: salcâmul.Nu tai un salcâm pe care l-ai urmărit crescând sub ochii tăi, nu îl tai pentru că aşa ţi s-a năzărit, îl tai fiindcă decizi într-un anumit moment că, prin dispariţia lui, vei lăsa să crească un alt vlăstar în jurul căruia să te joci . Îl tai pentru că în sinea ta crezi că e un schimb viabil, pentru că ai convingerea că la un anumit moment nu va fi reprezentat nimic mai mult decât un copac fără viaţă, că nu vor rămâne răni în urma operaţiunii de doborâre.Dar mai sar şi aşchii, nu-i aşa?
 Ei bine, poate că aşa e şi cu noi oamenii, rămânem nu de puţine ori încremeniţi în faţa înjumătăţirii propriului suflet...Ajungem să le oferim lor, celorlalţi, o parte din noi şi ne aşteptăm să înflorească acolo o dragoste atât de mare că va acoperi lipsa, că ne va reda libertatea de fericire. Dar nu oferi o parte din plinul tău pur şi simplu pentru că decizi că ai mai mult, nu îţi oferi sufletul gândindu-te că cineva îl va adopta în sine sau pentru că ai credinţa că îl va educa să se întoarcă la posesorul de drept; sufletul, ca şi salcâmul despre care povestesc, sunt din categoria celor care nu se dau...ele ţi se răpesc.
   Sunt recunoscătoare că exist şi sunt şi mai îngrozită că ar putea veni ziua în care nu voi mai putea urmări crescând în mine sufletul pe care l-am lăsat să-mi fie răpit, dar cu cât mă adâncesc mai mult în aceste convingeri, cu atât mai departe îndrăznesc să cred că nu poate fi vorba de vremelnicie într-un om care e capabil să îşi poarte rănile cu atâta grijă. Poate că aşa sunt şi salcâmii atunci când le scrijeleşti coaja, ar vrea să plângă de durere, dar nu au răşini să dea pe-afară, aşa că aspiră spre ceruri, mai straşnici ca niciodată, neaplecându-şi ramii niciodată spre rănile adânc pătrunse de rafale.
   Port în mine un salcâm tăiat , aşa şi tu, dar ştiu că rătăcind într-o zi, pe drumuri asfaltate, vei întâlni oameni, le vei surâde şi le vei ignora glasurile asurzitoare; ce ştiu ei despre mine, ce ştiu ei despre tine?Adevărat...ce ştiu ei...Dar va veni momentul în care vei ştii că unul din cei alături de care ai mers, zădărnicit deopotrivă cu tine, îţi va fi fost mai mult decât o reflexie în apă, îţi va fi fost jumătatea lipsă, cea care te-a durut veşnic, cea pe care ai crezut-o pierdută, cea de care aveai nevoie cu ardoare deşi, în singurătatea ta, nu o aşteptai.Nimic nu e întâmplător, îmi spune inima asta atât de goală fără tine. Nimic nu e vremelnic când renunţi să vezi sfârşitul în frumuseţi, în dragoste, în mine, în tine.
   Şi dacă în locul salcâmului va creşte o mlădiţă, amintind de scoarţele celui bătrân?Şi dacă în locul sufletului tău înjumătăţit va învia o dragoste măreaţă?
   Vezi...noi suntem precum salcâmii, ne îndoim, dar nu ne frângem.

Ascultă, suflă vântul...

 Străine, mi se zbat timpane-n tine ! N-ai vrea să rămâi?

 Am să-ţi spun despre mine şi de vei vrea să-ţi porţi apoi urmele spre niciunde, atunci te voi fi lăsat, considerând că te-am condus doar prin holurile sufletului meu ca printr-un muzeu. 

    ............................................................................................................................
( între timp, în cotloanele deloc sfioase ale visului meu)
    MUZEU PRIVAT, VIS INOCULAT, ORA 02:00:

   Simpla ta privire adulmecând cu satisfacţie artefactele inimii mele e biletul, nimic mai mult. Eşti puţin mirat, ca şi cum te-aş fi sărutat impertinent la o primă întâlnire.Te fâstâceşti puţin pentru că eşti obsedat de gândul că mi-ai plătit prea puţin ca să intri, chiar şi pentru un muzeu ca ăsta-neştiut de nimeni. Simţi de atunci încolo că îmi datorezi mai mult şi te vei încurca în gesturile mele ospitaliere.Cu toate astea, vei fi flămând încă de la prima vizită, vei ştii că nu ai văzut suficient , nu vei putea să rabzi şi revii, deşi ţi-ai murdărit hainele de praf şi de mirosul îmbâcsit al amintirilor mele. Le-am mai scuturat eu, ce-i drept, dar ştii tu...muzeul e muzeu.
   Îţi zâmbesc de fiecare dată din uşă, dar nu mă cunoşti încă şi mă deranjează adesea. Apoi pleci şi mă saluţi ca şi cum ne-am fi împărţit toată viaţa ultima plăcintuţă cu mere. Mă amăgeşti totuşi puţin când te privesc îndepărtându-te, pentru că tot încerc să te fac să vezi ceva schimbat în zâmbetul meu...
   De mâine, însă, vei ceda cu fiecare pas cu care îmi dobori aleea de ciment proaspăt, vei uita de curiozitatea de copil cu care ai ajuns aici şi, atunci, ca un bărbat tulburat în sinceritatea ta şi frumos, pentru prima dată, îmi vei zâmbi! Şi vai, ce dulce-mi devine clipa! Apoi, îmi ceri cheia şi îmi închizi muzeul ca să mergem să mângâiem norii cu privirea şi să ne lăsăm corpurile grele în iarbă, râzând unul de umbra celuilalt şi certându-ne cu vântul care pare să ne-mpletească pe-amândoi în îmbrăţişări.
 Vââjj...
             vâjh...
                      vâj...
                                vj...
                                        v...


Străine, şopteşte-mi de-ale tale şi rămâi !