luni, 25 iulie 2011

Cut,Suture,Close



"Emotions are messy. Tuck them neatly away and step into a clean, sterile room where the procedure is simple. Cut, suture, close. But sometimes you're faced to a cut that won't heal. A cut that rips its stitches wide open."

 Uneori mi se întâmplă să simt că am încremenit de una singură într-un punct mort şi că restul aleargă în jurul meu, evoluează, se grăbesc să afle sau să facă ceva, sau fug...fug de durere, de lucruri "încremenite" în timpul lor şi pretind că sunt fericiţi.Câteodată chiar sunt, de-asta fug de cei cu aşchii în suflet, le e teamă ca nu cumva să le încremenească şi lor sufletul dacă se uită, dacă pur şi simplu sunt acolo, dacă stau...
   Mi se întâmplă şi mie să vreau să alerg cu toţi ceilalţi dar presupun că universul meu mă vrea nemişcată, intactă şi...să fim serioşi, cine se poate opune propriului univers?Gravitezi sau nu, dar te supui unui univers pentru că devine inevitabil mai greu să te supui propriei fiinţe.Şi există acel punct, punctul 0 de siguranţă, punctul în care vidul te reţine, punctul în care aşchiile nu ies singure, punctul în care trebuie să faci o alegere despre ce fel de om vrei să fii.Azi, spre exemplu, îmi place să cred că există două tipuri de oameni- oameni de tip balcon şi oameni de tip beci.Primii sunt cei care văd frumuseţea în toţi, chiar şi în cei cu bube, cu haine noroioase sau pâine mucegăită iar cei din urmă...ei bine, cei din urmă au o vedere limitată asupra celorlalţi, ei văd şi umiditatea din sufletul lor, de fapt ei nici nu le văd feţele, ei vad numai subsolul oamenilor.Deci,eu ce fel de om sunt?Cred că mult timp am fost un om-balcon, unul căruia îi plăcea să vadă fericirea cu ochiul liber, în oricine, în orice.Mi-aş mai dori, încă, să fiu aşa doar că mi-e prea teamă...nu ştiu exact de ce mi-e teamă, poate că nu vreau să mă contaminez, nu vreau să o iau din loc înainte să pot vedea orizontul clar.Să ştiu pur şi simplu că acel orizont e al meu şi că nimeni şi nimic nu-l va putea întuneca fără să-mi dau eu consimţământul.Vreau să am un cuvânt de spus sau să pot să tac atunci când simt, fără să trebuiască să mă simt vinovată pentru nefericirea celorlalţi.Îmi doresc să fiu eu, acel eu care gândeşte cum să se situeze la un etaj, nici lângă oamenii-balcon, nici lângă oamenii-beci, un eu care caută să-şi înghesuiască viaţa, zâmbetul, lacrimile undeva unde nu va trebui să dea explicaţie pentru existenţa lor.
   Am I reborned from the ashes?Almost.Adică nu m-am lămurit cum rămâne cu jumătatea fantezistă din mine, cu jumătatea pe care eram gata să o pun ca miză într-un joc care nu va fi niciodată fairplay, o jumătate care putea să aparţină, în acelaşi timp,mie şi altei jumătăţi care avea impresia că se întregeşte.Probabil jumătatea asta îmi folosea ochii să se asigure că a ajuns unde trebuie, probabil că acolo a greşit...trebuia să-şi creeze un drum vizual propriu şi să-şi caute singură lumea, nu să trişeze chiar dacă jumătăţile nu-şi au locul nicăieri.Totuşi, nu vreau să mă conving de faptul că azi, singurele cuvinte care mă definesc sunt "probabil","dacă","trebuia" sau "almost"...sunt clişee, iar clişeele au început să mă sperie şi, mai mult, să-mi taie sufletul fără anestezie.
   Neobişnuitul?Viaţa e plină de întâmplări neobişnuite,de afecţiuni, dar oare regretăm atunci când o afecţiune de care nu ştiam dispare?Se pare că da, deşi nu ar trebui să doară ceva ce nu ştiai că îţi aparţinea...dar îi simţi lipsa.Se spune că momentele astea sunt doar clipeli care trec pe lângă noi, se petrec cotidian, clipeli cărora nu le sesizăm amplitudinea ci reacţionăm plat, clipeli care însă rămân aşchii adânci...
   Uneori, atunci când stau, clipind numai, buimăcită, printre oamenii prinşi în febra maratonului, mă văd pe mine, în centrul unui sistem de oglinzi ciudat, spărgând iceberguri, căţărând uragane, tăind Sahare înflorite cu betoane, călcând urzici şi navigând deşerturi, preocupată de urme...şi apoi nu mai văd nimic, nu se termină totuşi, simt asta chiar dacă nu mai văd.Simt totul perfect până când apare o mână care mă trage undeva, cu disperare, răsuflând greu si neregulat:
- Hey,ce-i cu tine?Nu trebuie să fii aici,nu...nu trebuie!!Unde ti-a fost mintea?Nu le poţi sta în cale.
-Eu??Dar eu...eu nu le stăteam în cale, eu mă gândeam, aşteptam să se
termine.
-O să fii rănită, nu poţi sta aici.Nici măcar nu ştim când şi dacă o să se termine...Tu nu poţi sta aici, atât ştiu...nu poţi.
-Ei bine...eu doar aştept, aştept...


Just C.S.C

luni, 4 iulie 2011

Suflet tânăr,suflet bătrân

  

   Aud zilnic oameni plângându-se că timpul i-a uitat undeva, într-un pustiu al lui...aud mereu oameni spunând că timpul nu i-a lăsat să fie copii sau că ei, dimpotrivă, vor să-şi dăruiască o parte din copilărie în schimbul maturităţii.Şi aşa, un sfert din viaţă îl pierdem făcând legături, legături între sentimente, adevăruri general-valabile, temeri, speranţe, parfumuri, praf...De ce să vrei să te dai pe tine în schimbul unor momente inocente, pure, frumoase într-adevăr, în schimbul unor părţi din tine care şi-au pierdut ordinea firească dar care îţi vor aparţine pe veşnicie? De ce să renunţi la azi pentru un ieri antic, un ieri personal ?
   Suflete tinere au fost şi vor exista întotdeauna în oameni de tot felul- urâţi, mari, mici, simpli, trecuţi prin mai multe primăveri, îndrăgostiţi sau nu, cu pasiuni sau frustrări...oameni.Nu-mi pot imagina viaţa fără suflete tinere, fie şi ele închise în cutii şi puse la păstrare pentru "marea mistuire", pentru că un suflet tânăr răzbeşte întotdeauna la lumină, face cărare fiecărei idei a lui, niciodată sătul, niciodată întemniţat, iar atunci când munca lui de a demonstra că viitorul este sinonim cu el eşuează, el se aşază îmbujorat de sudoare pe treptele casei, îşi cuprinde bărbia cu mâinile şi spune surâzând- "Mai e şi mâine o zi...nu contează, sunt tânăr, am braţe puternice, port lumea în podul palmei mele, iar mâine o s-o fac demnă de mine!".
  Ştiu cum e să te simţi extenuat, secat de orice fel de energie, mai slab pe zi ce trece şi să urăşti, să urăşti anii ce se adâncesc pe faţa ta şi a tuturor celor ce te înconjoară, să urăşti să te trezeşti analizând dacă a meritat goana de ieri de a-ţi îndeplini visul dar nu o să pot înţelege un suflet bătrân pe dinăuntru niciodată.Sufletele bătrâne sunt oglindiri de feţe care se tem, de ei, de alţii, de ceva...sunt tumori maligne care aduc nefericire şi nu vreau să spun că imaturitatea aduce fericire.A fi un suflet tânăr nu echivalează cu a fi imatur...E mult mai mult de atât.Eu mă simt tânără, sunt tânără, dar sufletul meu îşi găseşte singur aripile în tot ceea ce iubesc şi cred că am pretenţia de a fi înconjurată de suflete tinere, nebune, libertine, fericite şi contagioase.De aceea pledez pentru tinereţe, pentru că ea e mai mult decât legătura cu vitalitatea,cu adrenalina,e documentul ataşat direct la CV-ul vieţii fiecăruia.
   Cum am putea noi avea curajul să ne plângem că ne vrem "perioada de vârf" înapoi, şi prin asta înţeleg momentele în care ne murdăream de îngheţată pe haine şi nu ne păsa, momentele în care asfaltul îţi devenea cel mai bun prieten la primii paşi făcuţi, sau pur şi simplu perioadele care ne îngăduiau să greşim pentru că "eram mici", când încă mai auzi în parcuri bătrâni, pe dinafară, spunând cu zâmbetul pe buze " De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă!Hmm...am păcălit şi azi timpul!:))"?
   Nu ştiu dacă toţi bătrânii sunt tineri, dar sunt convinsă că mulţi oameni sunt bătrâni, îmbătrâniţi de propria lor delăsare, de griji, de...de jovialitatea celorlalţi.Niciodată nu eşti prea bătrân să crezi într-o tinereţe fără de bătrâneţe...niciodată, atunci când te regăseşti pe tine în orice primăvară prăvălită asupra ta.