marți, 17 septembrie 2013

Inimă fără de croitor și poveste fără de sfârșit

   Așază-te. Să îți spun ceva...omul poate scăpa din mrejele multor situații, poate scăpa gratiilor, poate scăpa destinului, poate scăpa ploii, se poate sustrage nedreptăților, dar e un lucru căruia omul nu îi poate scăpa. Inimii sale.
Da, inimii, nu te îndoi de ce îți spun, copile. Am văzut atâtea filme la viața mea încât aș putea să spun că știu totul despre dragoste, dar mai nimic despre inimi. Am văzut atâtea lucruri scrise despre inimi încât singura certitudine pe care o am este că ea are două atrii și două ventricule.Nu e de mirare că mi-a plăcut așa de mult biologia, până la urmă tot prin ea ne justificăm temerile.Iată, când eram de vârsta ta, obișnuiam să cred că în cele două atrii se află tot ceea ce putea da vieții sens: putere, perseverență, bunătate, căldură, iar în cele două ventricule se afla tot ceea ce putea asigura echilibrul, adică: naivitate, ură, fragilitate, umbră.Cumva, în mintea mea totul se amesteca și făcea ca inima fiecăruia să fie întreagă, un univers într-o cutie care se zbate. Nu-i așa că gândeam frumos?Nu-mi răspunde, o să-mi spui pe urmă, acum îți povestesc eu.
   Uite cum stă treaba, o să vină vremea să îți asculți inima, și, nu, prostuțo, nu mă refer să încerci să-ți lungești urechile pâna la piept ca să auzi cum bate.Am atâtea să îți spun...Vezi tu, mulți zic că viața asta a noastră e ca un film, dar eu nu am crezut niciodată așa. Ei cred că și cu noi e la fel, mor câțiva actori principali ca să răzbune păcatele străvechi, personajele negative sunt pedepsite pe parcurs și la sfârșit, după ce totul a fost săvârșit, se îmbrățișează doi oameni, cel puțin, mărturisindu-și iubirea în bătaia soarelui. Dar ascultă-mă, că nu e așa. În viață, înainte să moară, oamenii își inveninează inimile în fel și fel de chipuri, și tăcerea lor e mai grea decât o închipuie filmele.Apoi, cei doi oameni care zâmbesc la apus nu sunt întotdeauna fericiți, câteodată îmbrățișările astea sunt cu speranța că și inimile lor se vor îmbrățișa într-o zi. Dar inimile nu ascultă decât de ele însele, și noi trebuie să le îngăduim.
    Și atunci ai să mă întrebi: Unde ne sunt fericirile croite pe măsurile inimilor noastre?
Iar eu o să te trimit la croitor, sau la somn, că pare-mi-se că a trecut ora ta și deja dăm în alte povești.Repede, învelește-ți inima, copile.
   

miercuri, 4 septembrie 2013

Inima e o cursă de șoareci

   De o vreme încoace simt niște ecouri dinspre dealuri pe care nu le-am văzut niciodată, dinspre asfalturi pe care nu am călcat niciodată. Și totul se oprește pentru o secundă ca și cum ar începe apoi pentru totdeauna o desfătare de simțuri străine.
   Mă doare-un ram, și-n loc de inimă îmi bate vântul.Mi-e așa de rău că mi se-nchină toamnele la picioare și mă mângâie cu ploi acide.Mi-e așa de dor de mine că am rupt buzunarele timpului și am încercat să le cos la loc cu ață.Azi, mi se pare că mă cară în spate niște voci de nicăieri și nu știu dacă vreau să se oprească sau să mă ducă undeva până vor cădea ostenite.
   Ieri, am primit locuri fără de graniță și m-am scăldat în preaplinul lor. Apoi, m-am gândit că vreau radiere ca să șterg normele, curcubee ca să pun cerului tapet și năframe ca să astup gurile norilor care vomită apă.Ce frumos! Nu mi-a ajuns, într-un final am cerut o inimă care să poată iubi.Nici asta nu a fost suficient, m-am lăcomit și am cerut ca acelei inimi să i se adauge opțiunea de a putea fi iubită la rându-i, dar asta nu era ceva ce poti incorpora, așa că am citit niște povești grozave despre dragoste, o să mă ajute sigur dacă procedez întocmai!
   Am lăsat inima undeva pe o stradă principală, acum o să aștept să o găsească cineva. Cred că inima e la fel ca o cursă de șoareci, trebuie să o pregătești meticulos înainte să o pui în funcțiune, ca să fie o momeală suficient de bună.Apoi, totul e o lucidă așteptare.Până la urmă, dintre toți șoarecii se nimerește unul mai lacom.Și ce dulce va fi victoria! Totuși, dacă nu e totul perfect, șoarecii doar vor mușca, dar nu-i vei prinde și nu îți permiți să irosești singura momeală, că e tot ce poți să pui la bătaie, e singura șansă.
    Eh, între timp, am să trec prin iarba asta atât de tăioasă și o să-mi așez capul într-o parte ca să aud cum vagabonțesc visele mele toate.Mă așez la marginea pădurii pe care, fiind copilă, o cutreieram, și mă pregătesc să îngân cucii, mi-e dor să-mi răspundă cineva la străfulgerările glasului.Mi-e dor de acele necondamnări, mi-e dor să ne întărâtăm corzile într-un dans ilegal de sunete. Pentru o secundă mă gândesc că dacă aș uita să merg, aș învăța să zbor.De vreme ce păsările pot să se înalțe după ce și-au julit aripile, de vreme ce soarele s-a mulțumit să împartă camera lui cu luna, de vreme ce câinii s-au obișnuit cu lanțul, de vreme ce apa poate deveni pădure, eu de ce n-aș putea învăța să zbor? Da, o să zbor într-o zi.

Până atunci, mă duc să verific cursa.Poate îmi amendez inima că n-a fost suficient de bravă sau, poate amendez un șoarece.Dacă nu, mai aștept.