Timpului

   Timp labirintic, timp al deșertăciunii, întinde-ți gândurile morbide asupra mânecilor în care ne îndesăm noi membrele fără vlagă, sub care ne strecurăm așii închipuiți, stropiți cu flăcări de orgolii...și rămâi acolo, prefăcându-te îmbătat de mirosul pieirii, și  ciupește din acela care, iritat de intruziunea ta se va teme și va fugi, de tine-ca de un necunoscut-de el, ca de un musafir care a uitat sa plece.
   Timp orologic, timp crescut de mângâierea secundelor, întârzie-ți ora adesea...și uită că e 23.00, când ușile   RATB-ului se închid, căci, la ce ți-ar trebui ție să fii primul care ajunge, când ești ultimul ce dispare la picioarele noastre reci?Rămâi, te rog, măcar o dată pe jos și aleargă singur până când uiți că nu ai casă și nu are cine să te aștepte, sprijinindu-te deznădăjduit de primul zid care îți va astupa cărările, nu e așa rău...
   Timp de veghe, timp fără de inimă, oare "e drept iubirii ură să-i opui", interzicându-ți ție și lor, care se fălesc fiind umani, aruncându-și firicelele de păr în vânt, plăceri nebănuite și râvne dulci?Lasă-i să se bucure de ritmul amețitor în care atingerile soarelui pălesc pe buze, în palme, lasă-i să-și transpire eternitatea în îmbrățișări, să se piardă naivi în hățișurile dragostei, privind mai apoi ca niște fiare în ochii oglinzii plămădite în ei înșiși.Da, lasă-i să-ți încurce calendarele, orele, clipele, hămesiți fără noimă în surescitarea haosului atât de gustos și de frumos ambalat în dulcea dragoste...
   Timp prea lent, nu le lungi disperarea celor ce așteaptă, fiindcă sunt oameni și ei, știi...adică sunt făcuți în serie și ,chit că au fost supuși unor verificări amănunțite, tot s-a mai strecurat câte unul mai slab, care plânge în exces pentru că i s-a dat o cornee defectă sau căruia îi sângerează călcâiele dacă aleargă un kilometru în plus.Da, sunt oameni...li se mai defectează și lor șuruburile...Și nu...oricât ai crede, să știi că nu sunt ca beculețele de Crăciun, ca la stingerea unuia singur să apună deznădăjduite și celelalte, ei sunt oameni, adică unde se împiedică unul poate cădea și al doilea, dar nu e nevoie să se julească toți...oameni...
   Timp călăuzitor, nu cășuna pe mine...căci îți mărturisesc că și eu sunt om, dar mă plec ție scriindu-ți astfel, mărturisindu-mă  într-o joacă amețitoare de metafore, mărturisindu-mi umanitatea...Și de-ar fi să vrei vreodată să mă zdrobești , atunci să mă cauți, dar nu te aștepta să mă dau ție, ostatică fără onoare, pentru că voi lupta cu toate pendulele tale și-ți voi răstigni orgoliul sub crăpăturile unui orologiu defect.
   Timp fără de nume, te voi rosti în mine și în alții, și mă vei răbda!

Fată tomnatică

Motto-Acoperă-i inima cu ceva,

          Cu umbra unui copac

          Sau mai bine cu umbra ta...

-E frumos la mine în gânduri, când bate zâmbetul altora prea mult acolo-trag draperiile şi totul e iarăşi bine.Uneori mai plouă cu iluzii, căci am o fisură pe undeva, la etajul superior, şi nu am apucat sa o repar la timp, aşa că se transformă adesea într-o epavă nostalgică.Alteori, mai mişună visele pe coridoarele capodastrului central, căci fantele săpate la inaugurarea gândurilor le permit să se mişte în voie, sunt abisale, dar le îndrăgesc.Căldură este din plin, căci unde mâinile sunt reci, gândurile sunt arzânde şi atotcuprinzătoare...da, eu sunt o mulţime de gânduri răzleţe şi fără culoare...

   De-ai simţi gândurile unei fete tomnatice, te-ai coace la umbra ei?Căci o astfel de fată e un dor nespus de prezenţă şi un trup primăvăratic, iar căldura ei te arde de nu-i recunoşti anotimpul...o fată pustiită în centrul ecourilor sale, rezonând în culori, în cântece stângace, strigându-te să-i desenezi o inimă în locul trunchiului cicatrizat de atâtea aşteptări, fată sublimă în contururi şi frumoasă în fonturi, trasată clar, dar nedefinită, ca un punct căruia îi cauţi rotunjimea în imperfecţiune fără să i-o găseşti, mândrindu-te cu amplitudinea dată lui, la atingerea creionului.

   De-ai putea îmbrăţişa o fată tomnatică, i-ai da ramilor ei vene sângerii?Căci ea îşi apleacă sufletul lemnos la poalele gândurilor tale şi susură în adâncu-ţi până când va înflori în tine specii, viaţă, fericiri mate, mai tangibile ca braţele ei reci...se va numi anotimpul tău şi te va purta dincolo de nopţi, prin marmoreele doruri şi le va implini aşa cum va şti, tocmindu-se cu cerul şi slăvind pământul, iubindu-te pe tine...

   De-ai asculta o fată tomnatică, ai putea deveni refrenul ei?Căci coardele ei vibrânde te-ar putea refugia în ea, în tine, ţi-ar putea sădi o dragoste costelivă, indestructibilă şi fără falduri, care în intimitatea arterelor tale translucide, venea să poarte dependenţe, să te poarte iscând din ea emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul tău de năluci...

   De-ai putea privi fata tomnatică şi ciobul irisului ei, văzând prin deschizătura gândurilor înfrunzărite, i-ai săruta ochii de fibră fină? Ea ţi-ar îngădui prezenţa, eliberându-se pe sine din cofrajele-torţe, aşternând inimii tale tropotitoare seve, învăţându-te să te hrăneşti prin ea, cu ea.Îţi va robi repetatele escapade în melancolia ta de pământean, pe care le lăsai să te acapareze în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine, ca şi prin ea, căutând, tremurând, răspunsuri la ecouri seci...

   Încurcate sunt drumurile fetei tomnatice...numai gândurile ei idilice sunt simple, uşoare ca vântul, suave ca suflul tău salvator...încurcate şi frumoase sunt gândurile fetei tomnatice...

Suflet moromeţian.

   M-am născut în zodia ţăranului, acolo unde stelele nu sunt stele, ci umbrele de dor şi strigăt de durere.Acolo unde satul e epicentrul suflului transpirat de schingiuiala pe care pământul o sădeşte în om, acolo unde te pierzi în iarba ce flutură necosită în sânul naturii şi sari, sari îmbrăţişându-ţi fluturii copilăriei...acolo m-am născut, sub ştreaşinile patriarhale, la răsăritul muncitoresc al bătrânilor mei...
   Şi îmi tremură şi azi inima de bucurie când mă cheamă arşiţele de la ţară, împodobindu-mi mâinile cu pânze neştiute, când trec vâlcelul pe jumătate secat spre a-mi demonstra mie însămi că-mi aparţin pe de-a-întregul.În zadar, totuşi...aşa cum păsările îşi cântă viaţa în depărtările fiinţelor lor necuvântătoare, aşa îmi amintesc şi mie pietrele toate că m-am sustras, puţin câte puţin, ameţitoarei recolte de vise folclorizate, oferindu-le mişcărilor mele stângace, nepăsătoare şi neîncetate,direcţii şi opriri.
   Mă încearcă şi pe mine pofte seculare de pământ, pe care eu visez să am o casă cu gărduleţ alb, pe prispa căruia să-mi împletesc esenţele...ah, de-ar asculta spiritele pământului planurile mele de ţăran abstract, m-ar suge în adâncurile-i într-un ceas, căci eu nu mai râvnesc să sărut pământul cu focul inimii mele bătânde, să-l frământ cu măinile reci ale plugului şi să-l ud cu sudoarea mea caldă, eu l-am suprimat puţin pe Ion-ul din mine, deşi încă mă simt în pielea unui Moromete, poate a lui Niculae...Am alergat şi eu odată după o Bisisică, dar Bisisica mea era un vis, un ideal pe care îl scoteam zilnic la păscut, îl uram în imensitatea lui şi în îndărătnicia cu care mă obosea, dar dădeam după el, sperând că poate tot o creşte într-o zi şi se hrăneşte singur.Şi mi-am scos mult timp visul să se adape sub nuci bătrâni şi păduri cu frunze de tot felul, adesea se spânzura în garduri şi eu îl eliberam frustrată din strânsoare, aşteptând să mă întorc acasă şi să-mi plâng delirul oboselii care urma apoi; alteori, fugea pe ogoare străine şi eu, copil al ţărânii, ce ştiam?aşteptam cu nădejde să se întoarcă...şi se întorcea, dar ştiam că am mai pierdut puţin din el.
   Ce-a mai rămas din noi, pământule?
   ...Ore trucate în cuvinte, spaţii decosmogenizate şi oameni desţărănizaţi, despuiaţi de orgolii şi de origini, extenuaţi de apartenenţe şi uitaţi de glie, stele cu braţele puse în atele şi cer care se prăbuşeşte în fiecare septembrie peste balamalele provinciale ale chirpiciului cu care ne-am clădit fiinţele...ţărani despărţiţi de sape şi de Bisisici şi stropiţi cu cerneală...

Amfora unui eu îndărătnic

   Motto:"Tot mai departe şovăi pe drum -
              şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframa
              o gură învinsă,
              închid cu pumnul toate izvoarele,
              pentru totdeauna să tacă,
              să tacă. "

Transpir goluri şi se prefac în mulţimi vide,sufocante,împingând copiii sufletului meu la curse ale unui carusel defect...plâng cenuşă iradiantă şi mă opresc acolo unde semnele arată Marea Ieşire,căci eu cunosc ieşirile şi le împodobesc cu înfrângeri.
   Şi hazardul merită să-l încerci...de ce nu i-ai vâsli largurile fără a te gândi că printr-o singură mişcare totul s-ar putea cufunda în deşertăciuni milenare?Adesea şi sufletul e îmbuibat cu apă de ploaie,iar ploaia e sacră atunci când o iubeşti,ca toate lucrurile de altfel...
   Cheamă-ţi ego-ul la poalele clepsidrei, dă-i brânci să cadă şi lasă-l să-şi pansese rănile de unul singur,apoi va veni o vreme când nu se va mai aşeza inconştient cu juliturile pe marginile picioarelor tale ...cheamă-ţi rinichii şi dă-le să bea din potirul cu ser antiinflamator, lasă-i să se înnece în sănătate, să te facă pe tine să te înalţi în culmi de neatins...
   Cum găseşti ieşirea?Simplu.Când eşti numai un turist în propria-ţi existenţă, ieşirile îţi inundă ele însele visele şi căile, nu există intrare,nu trebuie să baţi şi să te temi că nu ţi se deschid uşi, eşti numai în vizită pentru tine, pentru alţii, la tine, la alţii...Există totuşi ieşiri diferite, pentru oameni diferiţi-ieşiri de siguranţă, când te rătăceşti în drumul spre celălalt, ieşiri de urgenţă,când devii claustrofob în spaţiul amorf al unui univers propriu,ieşiri neaşteptate,pe care le accepţi când nu corespunzi normelor etice ale unor situaţii irefutabile, când eşti singurul cu conjunctivită dintr-o sferă abstractă de fericire şi... ieşiri impuse, pe care nu le alegi niciodată, dar care ,fără să ştii, sunt vindicative, te lecuiesc de ieşirea cea din urmă-ieşirea din tine.
   Uite,Iona,vom răzbi şi noi cumva la lumină!Nu trebuie să iubeşti lumina ca să ţi-o doreşti, aşa cum nu e necesar să striveşti corola de minuni a boltei de ceaţă oglindite în visul din tine,aşa cum nu e legal să străpungi în altul, ca să te vindeci tu, ca să ştii că eşti mai vivace decât oricând.
   Inspir goluri şi erodez fericiri, aspirând asceţii sufletului meu în cutii prăfuite...râd praf de stele şi mă opresc acolo unde semnele arată Marea Ieşire, căci eu cunosc ieşirile şi le împodobesc cu înfrângeri.

Sempiternele neînţelesuri-palimpsestele sufletului meu

   Schiţând în miez de arbore sălbatic,în miez de suflet placid, am găsit o drojdie care înfloreşte oameni, locuri...
...când te sustragi mustului fiinţei tale , uiţi că te-a plămădit între fire prospete de nisip un vânt umed,un vânt care şi-a şters picioarele pe gleznele tale încă nefinite şi te-a împins spre valul emoţiei tale îngrămădite la margini de placentă...
Şi ce eşti, omule, când sufletul tău priveşte chiorâş în direcţia a două drumuri inexistente?
...când îţi murmuri umbrei melancolia dulce a uitării, când ţi se dezintegrează atomul tău primordial,uitând că a fost o dată un sine ce ardea în spaţii pixelate...când se mişcă zgomotul retinei tale infectate cu susurul plânsului tău neştiut, eşti iarăşi tu, adăstat flăcării ce încă mocneşte în spaimele învolvurate ale regretelor tale nerostite...
Şi ce eşti ,omule, când faci din doi, o inimă şi-un gol?
...când stai cu mâinile încrucişate,streaşină la uitare, să cadă, să se adune marmoree toate cele brute, când etichetezi cosmosului degetelor tale magii inexistente, raportate în palimpsestele credinţelor tale atotproprii...
Şi ce eşti, omule, când...când tricotul construcţiei tale lăuntrice începe a se deşira în aţe electrizate în jocul de-a >>cine suntem<<?
...când stai culcat pe sempiternele distrugeri, auscultând ecoul ţipător al eşalonului ce răsare ca un curcubeu insipid din dendritele colorate ale viselor tale, întinzând ca un olog de sentimente inima-ţi vidă spre a-i fi făcut plinul,când uitarea ţi se aşează în braţe ca un călător obosit pe prima bancă proaspăt vopsită...aşa-i că nici tu n-ai aşteptat să se usuce vopseaua multpreaplinului tău?...şi o simţi acum, pe dinafară, eclozând din tine fericiţii soartei...
Şi ce eşti tu,omule?Ce sunt eu?Ce...ce e ameţeala asta hipnotică ce îmi deschide uşi la întâmplare, unde nici măcar nu ştiu să calc...adieri cu urechi frumos conturate, pe care să vă aleg?căci sunteţi multe...Solilocvii împrăştiate, nu vă dispersaţi, căci eu nu ştiu a vă pune laolaltă, îmi ajunge atmosfera din lăuntrul meu, care mă respinge de parcă aş fi un satelit rătăcit, şi cam defect, ce gravitează într-un univers privatizat...cum să las totul în seama voastră,drumuri întortocheate?căci şi voi aţi fost mult prea mult tratate apostolic, profetic, şi eu nu vreau să mă adaug în amestecul lichid al himerelor voastre, eu vreau să stau în rezervele lăturalnice ale sorţii şi să mă coc, aşa, simplu, ca-ntr-un răsărit, că nu e greu...să mă coc înţelepciunii...
Cine esti,omule?Cine mai sunt eu?

Frumoasele străine...

Motto:" Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor;prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu."

   Şi cad nămeţii zilnic asupra neînţelesurilor inhibate...şi lor nu le pasă,ca şi când asupra lor nu ninge niciodată,ca şi cum sintaxa fiecărui cuvânt e dictată de perfecţiuni decise de ele,perfecţiuni albe...Aşa îşi aruncă părul înnămeţit în vâltoarea unei fulguraţii himerice,nici măcar nu te vor privi,căci trăiesc în acelaşi spaţiu anost al unor gânduri deşarte...se prefac.Da,se prefac la fel ca tine!Tu,cel care blamezi realităţi însăilate de proiecţii proprii,tu cel care te hrăneşti cu un prolog al întâmplării de a fi acolo,pretutindeni,in toţi cei care te privesc,ascunşi după baricade şi gata să se prăvălească asupra ta.

   Uite cum îţi curmă cele mai voluptuoase tăceri,tăcerile tale proprii...

...însă ai fost mereu gălăgia refrenelor tale şi nu le mai poţi auzi neliniştea,neliniştea provocată de accidentul tău emoţional...şi nu te doare incizia lor perfectă în tine,ba chiar te gâdilă,începi să tremuri de plăcere ,începi să cerşeşti mişcările articulaţiilor lor căci ţie îţi fac bine şi ştii că binele tău e ca un pumn strâns în care ţi-ai presărat sare glaciară.

  Uite cum nu-ţi pasă că te târăsc după ele, rupându-ţi blugii prespălaţi...

...însă tu eşti cel care îşi trăieşte deja-vu-ul ca o maşină de spălat, program după program, totul într-o ordine  fără margini:rufe murdare, centrifugare a dăţilor în care ai fugit, stoarcere de ganduri,evacuare a pesimismului,rufe curate.

   Uite cum nu se mai satură să te consume,ca pe o eugenie cu surplus de cremă...

...însă ai fost mereu transfuzia de energie pe care ţi-ai implantat-o cu o voie inconştientă şi nu a existat riscul să te gândeşti deja la înfrângere,să te laşi chemării, să te laşi sfâşiat de mâinile lor magmatice.Tu esti un vulcan,o sursă,nu un rest!

   Şi lasă şi tu să cadă nămeţii asupra ta...lor nu le pasă,să-ţi pese ţie!Prefă-te că trasezi  îngeri în zăpadă,că eşti tu însuţi un ecou cald  al gerului,prefă-te că le arzi sufletul şi că nu simţi nimic neobişnuit, prefă-te ca nu le cunoşti pe frumoasele străine!