vineri, 28 septembrie 2012

Fată tomnatică

Motto-Acoperă-i inima cu ceva,
          Cu umbra unui copac
          Sau mai bine cu umbra ta...




-E frumos la mine în gânduri, când bate zâmbetul altora prea mult acolo-trag draperiile şi totul e iarăşi bine.Uneori mai plouă cu iluzii, căci am o fisură pe undeva, la etajul superior, şi nu am apucat sa o repar la timp, aşa că se transformă adesea într-o epavă nostalgică.Alteori, mai mişună visele pe coridoarele capodastrului central, căci fantele săpate la inaugurarea gândurilor le permit să se mişte în voie, sunt abisale, dar le îndrăgesc.Căldură este din plin, căci unde mâinile sunt reci, gândurile sunt arzânde şi atotcuprinzătoare...da, eu sunt o mulţime de gânduri răzleţe şi fără culoare...

   De-ai simţi gândurile unei fete tomnatice, te-ai coace la umbra ei?Căci o astfel de fată e un dor nespus de prezenţă şi un trup primăvăratic, iar căldura ei te arde de nu-i recunoşti anotimpul...o fată pustiită în centrul ecourilor sale, rezonând în culori, în cântece stângace, strigându-te să-i desenezi o inimă în locul trunchiului cicatrizat de atâtea aşteptări, fată sublimă în contururi şi frumoasă în fonturi, trasată clar, dar nedefinită, ca un punct căruia îi cauţi rotunjimea în imperfecţiune fără să i-o găseşti, mândrindu-te cu amplitudinea dată lui, la atingerea creionului.
   De-ai putea îmbrăţişa o fată tomnatică, i-ai da ramilor ei vene sângerii?Căci ea îşi apleacă sufletul lemnos la poalele gândurilor tale şi susură în adâncu-ţi până când va înflori în tine specii, viaţă, fericiri mate, mai tangibile ca braţele ei reci...se va numi anotimpul tău şi te va purta dincolo de nopţi, prin marmoreele doruri şi le va implini aşa cum va şti, tocmindu-se cu cerul şi slăvind pământul, iubindu-te pe tine...
   De-ai asculta o fată tomnatică, ai putea deveni refrenul ei?Căci coardele ei vibrânde te-ar putea refugia în ea, în tine, ţi-ar putea sădi o dragoste costelivă, indestructibilă şi fără falduri, care în intimitatea arterelor tale translucide, venea să poarte dependenţe, să te poarte iscând din ea emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul tău de năluci...
   De-ai putea privi fata tomnatică şi ciobul irisului ei, văzând prin deschizătura gândurilor înfrunzărite, i-ai săruta ochii de fibră fină? Ea ţi-ar îngădui prezenţa, eliberându-se pe sine din cofrajele-torţe, aşternând inimii tale tropotitoare seve, învăţându-te să te hrăneşti prin ea, cu ea.Îţi va robi repetatele escapade în melancolia ta de pământean, pe care le lăsai să te acapareze în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine, ca şi prin ea, căutând, tremurând, răspunsuri la ecouri seci...
   Încurcate sunt drumurile fetei tomnatice...numai gândurile ei idilice sunt simple, uşoare ca vântul, suave ca suflul tău salvator...încurcate şi frumoase sunt gândurile fetei tomnatice...

duminică, 2 septembrie 2012

Suflet moromeţian.

   M-am născut în zodia ţăranului, acolo unde stelele nu sunt stele, ci umbrele de dor şi strigăt de durere.Acolo unde satul e epicentrul suflului transpirat de schingiuiala pe care pământul o sădeşte în om, acolo unde te pierzi în iarba ce flutură necosită în sânul naturii şi sari, sari îmbrăţişându-ţi fluturii copilăriei...acolo m-am născut, sub ştreaşinile patriarhale, la răsăritul muncitoresc al bătrânilor mei...
   Şi îmi tremură şi azi inima de bucurie când mă cheamă arşiţele de la ţară, împodobindu-mi mâinile cu pânze neştiute, când trec vâlcelul pe jumătate secat spre a-mi demonstra mie însămi că-mi aparţin pe de-a-întregul.În zadar, totuşi...aşa cum păsările îşi cântă viaţa în depărtările fiinţelor lor necuvântătoare, aşa îmi amintesc şi mie pietrele toate că m-am sustras, puţin câte puţin, ameţitoarei recolte de vise folclorizate, oferindu-le mişcărilor mele stângace, nepăsătoare şi neîncetate,direcţii şi opriri.
   Mă încearcă şi pe mine pofte seculare de pământ, pe care eu visez să am o casă cu gărduleţ alb, pe prispa căruia să-mi împletesc esenţele...ah, de-ar asculta spiritele pământului planurile mele de ţăran abstract, m-ar suge în adâncurile-i într-un ceas, căci eu nu mai râvnesc să sărut pământul cu focul inimii mele bătânde, să-l frământ cu măinile reci ale plugului şi să-l ud cu sudoarea mea caldă, eu l-am suprimat puţin pe Ion-ul din mine, deşi încă mă simt în pielea unui Moromete, poate a lui Niculae...Am alergat şi eu odată după o Bisisică, dar Bisisica mea era un vis, un ideal pe care îl scoteam zilnic la păscut, îl uram în imensitatea lui şi în îndărătnicia cu care mă obosea, dar dădeam după el, sperând că poate tot o creşte într-o zi şi se hrăneşte singur.Şi mi-am scos mult timp visul să se adape sub nuci bătrâni şi păduri cu frunze de tot felul, adesea se spânzura în garduri şi eu îl eliberam frustrată din strânsoare, aşteptând să mă întorc acasă şi să-mi plâng delirul oboselii care urma apoi; alteori, fugea pe ogoare străine şi eu, copil al ţărânii, ce ştiam?aşteptam cu nădejde să se întoarcă...şi se întorcea, dar ştiam că am mai pierdut puţin din el.
   Ce-a mai rămas din noi, pământule?
   ...Ore trucate în cuvinte, spaţii decosmogenizate şi oameni desţărănizaţi, despuiaţi de orgolii şi de origini, extenuaţi de apartenenţe şi uitaţi de glie, stele cu braţele puse în atele şi cer care se prăbuşeşte în fiecare septembrie peste balamalele provinciale ale chirpiciului cu care ne-am clădit fiinţele...ţărani despărţiţi de sape şi de Bisisici şi stropiţi cu cerneală...