M-am născut în zodia ţăranului, acolo unde stelele nu sunt stele, ci umbrele de dor şi strigăt de durere.Acolo unde satul e epicentrul suflului transpirat de schingiuiala pe care pământul o sădeşte în om, acolo unde te pierzi în iarba ce flutură necosită în sânul naturii şi sari, sari îmbrăţişându-ţi fluturii copilăriei...acolo m-am născut, sub ştreaşinile patriarhale, la răsăritul muncitoresc al bătrânilor mei...Şi îmi tremură şi azi inima de bucurie când mă cheamă arşiţele de la ţară, împodobindu-mi mâinile cu pânze neştiute, când trec vâlcelul pe jumătate secat spre a-mi demonstra mie însămi că-mi aparţin pe de-a-întregul.În zadar, totuşi...aşa cum păsările îşi cântă viaţa în depărtările fiinţelor lor necuvântătoare, aşa îmi amintesc şi mie pietrele toate că m-am sustras, puţin câte puţin, ameţitoarei recolte de vise folclorizate, oferindu-le mişcărilor mele stângace, nepăsătoare şi neîncetate,direcţii şi opriri.
Mă încearcă şi pe mine pofte seculare de pământ, pe care eu visez să am o casă cu gărduleţ alb, pe prispa căruia să-mi împletesc esenţele...ah, de-ar asculta spiritele pământului planurile mele de ţăran abstract, m-ar suge în adâncurile-i într-un ceas, căci eu nu mai râvnesc să sărut pământul cu focul inimii mele bătânde, să-l frământ cu măinile reci ale plugului şi să-l ud cu sudoarea mea caldă, eu l-am suprimat puţin pe Ion-ul din mine, deşi încă mă simt în pielea unui Moromete, poate a lui Niculae...Am alergat şi eu odată după o Bisisică, dar Bisisica mea era un vis, un ideal pe care îl scoteam zilnic la păscut, îl uram în imensitatea lui şi în îndărătnicia cu care mă obosea, dar dădeam după el, sperând că poate tot o creşte într-o zi şi se hrăneşte singur.Şi mi-am scos mult timp visul să se adape sub nuci bătrâni şi păduri cu frunze de tot felul, adesea se spânzura în garduri şi eu îl eliberam frustrată din strânsoare, aşteptând să mă întorc acasă şi să-mi plâng delirul oboselii care urma apoi; alteori, fugea pe ogoare străine şi eu, copil al ţărânii, ce ştiam?aşteptam cu nădejde să se întoarcă...şi se întorcea, dar ştiam că am mai pierdut puţin din el.
Ce-a mai rămas din noi, pământule?
...Ore trucate în cuvinte, spaţii decosmogenizate şi oameni desţărănizaţi, despuiaţi de orgolii şi de origini, extenuaţi de apartenenţe şi uitaţi de glie, stele cu braţele puse în atele şi cer care se prăbuşeşte în fiecare septembrie peste balamalele provinciale ale chirpiciului cu care ne-am clădit fiinţele...ţărani despărţiţi de sape şi de Bisisici şi stropiţi cu cerneală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu