Timpul stinge totul, dar focul naşte foc.

   Copil de-ai (mai) fi şi tu, lasă-ţi mâna să alunece pe feţele străinilor, ca o strecurare de umbre pe placaje proaspăt vopsite, căci astăzi, mai mult ca niciodată, nu-ţi mai aparţii...

   Când spun că ninge azi, nu mă uit pe fereastră, ci în mine, căci ninge de mult şi e mai apocaliptic decât în poeziile lui Bacovia.Şi îmi vine să mă dau cu sania, prin pârtiile de-abia inaugurate în sanctuarele sufletului meu, dar uit că m-am născut să deszăpezesc, să vă deszăpezesc pe voi toţi,de mine...Nu m-am născut ieri,mai uit şi eu că mi-a fost dat să fiu un copil bătrân, şi atunci îmi amân fiinţa, aşa cum se îngână frunzele unele pe altele înainte să se desprindă de rami.
   M-am gândit că eu sunt a cerului, de vreme ce în fiecare dimineaţă îmi împleticesc privirile către el, rugându-mă să nu-mi plouă visele; eu sunt a mării, căci îmi cunosc toate mareele sufletului...
Sunt a draperiilor şi a corsetelor deopotrivă, de vreme ce îmi ştrangulez tacticos fiecare scăpare cu tăceri mate.Sunt a ta, a lui, dar mai puţin a mea...ca o cenuşă de-abia eliberată din urnă, de rămăşiţele căreia ţi-ai spălat mâinile.
   Când spun că mi-e frig, nu mă îngrozesc că nu-mi mai ajung hainele astea atât de pătate de parfumu-ţi, ci că îmi clănţănesc balamalele atriilor abia deschise.Şi îmi vine să închid uşi în disperare, să le trântesc irascibilă, până îmi dau seama că, mai devreme sau mai tarziu, tu, străine, vei încerca să mi te pui în prag şi să mă cuprinzi în îmbrăţişări pe care nici măcar nu ştiu dacă mi le doresc...Parcă m-am născut azi, căci n-am nicio putere să mă împotrivesc şi atunci îmi feresc privirea de a ta, sperând să înţelegi că m-am schimbat...de tine.

   Uite, vezi tu...nu e de ajuns să fiu eu sarea şi piperul fiinţei tale, nu sunt suficientă ca să te fac să uiţi de nimicnicia dragostei noastre, nici măcar eu nu-mi ajung destul încât să uit asta şi să te iubesc în ciuda a tot.Dar te-aş(mai) iubi, pentru că ar fi ingredientul vieţii mele!
   Lasă-i să-ţi cunoască inima!-spuneau.Dar m-am înjunghiat de-atâtea ori cu voi, încât aş fi ipocrită să nu admit că încă mă mai doare acolo unde mi-aţi desenat rănile, acolo unde alţii mi-au sărutat sângerările, acolo unde am pus eu însămi,stângace, un scotch.
   Mi-e dor de singurătatea suferinţelor mele, care fără de voi, dar mai ales fără de tine, nu ar fi existat...dar mi-e dor şi de singurătatea dragostei noastre, pe care timpul a şters-o poate prea fără de consimţământul meu, poate prea fără de răgaz.Singură acum mai sunt doar eu, singură de lume.
   Ştii, ce scriu acum nu e ca să-ţi aşterni tu pe farfurie un orgoliu rotunjit de preasincerul meu suflet, căci odată ai avut pe farfurie mai mult de atât...Tot ce vreau acum să-ţi spun, ţie, ca şi lor, într-un ultim răcnet al fiinţei mele, e că ,pentru mine, timpul stinge totul, dar focul naşte foc.

Etern să îţi alegi a fi, pierdut deopotrivă.

   Nu ştiu unde să mă caut.Nu ştiu dacă vreau să mă găsesc.
   Nu ştiu ce mi-aş spune dacă m-aş găsi.Nu ştiu dacă m-aş recunoaşte pe mine însămi.

   Şi dacă m-aş recunoaşte, ce mi-aş putea spune?Fiindcă ar trebui să îmi spun ceva, de vreme ce nu m-aş putea limita la gesturi, de vreme ce nu m-aş putea îmbrăţisa măcar de complezenţă, de vreme ce mi-ar fi imposibil să-mi fiu suficientă prin simpla prezenţă.Adică şi prezenţele au rolul lor, dar pe mine nu m-ar mulţumi, sau cel puţin aşa cred. Mă gândesc că, totuşi, dacă m-aş găsi, aş ştii că vreau mai mult de atât de la mine.Probabil că mi-aş dori să mă aştept cu flori şi cel puţin vreo viaţă-două, aşa, ca la marile întâlniri.Să fie real dacă ar fi posibil, sau o regizaţie de calitate măcar, cu jachetă încheiată corespunzător, fără scame, fără pantofi zgâriaţi, fără replici prestabilite.Dar ce mi-aş spune?Ar trebui să fie ceva filosofic poate, cum am văzut eu că proceda Octavian Paler, ceva plin de substanţă, care să mă electrizeze aşa încât să nu mai ştiu ce să-mi răspund.Sau...dacă ar exista un răspuns, aş păstra tăcerea, ca să mă atrag într-o capcană şi să mă oblig a apărea din nou, ca o revelaţie, şi abia apoi să fiu aşa, propovăduitoare.Sigur!Ah...am uitat că nu sunt Dumnezeu, pardon.
   Oare unde m-aş căuta?Asta aşa, numai dacă m-aş hotărî să o fac...Cred că ar trebui să mă caut în grădini înflorite, că doar e martie, sau poate lângă ape dezgheţate, ar trebui să fie un loc cu semnificaţie, un loc în care am mai fost, poate un loc în care m-am pierdut vreodată, un loc care îmi aminteşte de ceva drag, chiar într-un loc în care mi s-a întâmplat o tragedie.Sunt aproape sigură că ar trebui să mă caut în alţii, ca Iona;da, ar fi propice, zic.
   Îmi zburdă în suflet, totuşi, încă un lucru- ce mă fac, atunci, dacă nu mă recunosc?Că nu s-ar cuveni să mă investighez aşa de drastic încă de la prima întâlnire...Şi acum mă gândesc că ar fi fost bine dacă întrevederea ar fi fost planificată, adică să mă fi informat înainte de a mă fi găsit că, nu ştiu, voi purta o eşarfă roşie, o inimă tremurândă, un glas rece, un scut de aroganţe.Da, mi-ar fi fost într-adevăr mai uşor, dar ştii...la întâlnirile astea (semi-neprogramate) din viaţă, nu prea poţi face rost de recuzită satisfăcătoare, aşa că mai bine te lipseşti! Ar merge cred şi dacă aş avea o oglindă.
  Mi-aş dori ca, dacă aş vrea să mă caut, dacă aş ştii unde şi cum să mă caut, să fie ceva cu iz etern, să transpir de emoţie în limitele non-penibilului, să reţin fiecare detaliu, fiecare parfum, fiecare gest, ca să le pot analiza cândva cu atenţie.Mi-aş dori să fiu cu adevărat acolo, să ciulesc urechile şi să mă străduiesc să nu-mi fac întâlnirea, încetul cu încetul, imposibilă, dar deocamdată eu...
 

   Nu ştiu unde să mă caut.Nu ştiu dacă vreau să mă găsesc.
   Nu ştiu ce mi-aş spune dacă m-aş găsi.Nu ştiu dacă m-aş recunoaşte pe mine însămi.Şi dacă m-aş recunoaşte, ce mi-aş putea spune?