Cut,Suture,Close

"Emotions are messy. Tuck them neatly away and step into a clean, sterile room where the procedure is simple. Cut, suture, close. But sometimes you're faced to a cut that won't heal. A cut that rips its stitches wide open."

 Uneori mi se întâmplă să simt că am încremenit de una singură într-un punct mort şi că restul aleargă în jurul meu, evoluează, se grăbesc să afle sau să facă ceva, sau fug...fug de durere, de lucruri "încremenite" în timpul lor şi pretind că sunt fericiţi.Câteodată chiar sunt, de-asta fug de cei cu aşchii în suflet, le e teamă ca nu cumva să le încremenească şi lor sufletul dacă se uită, dacă pur şi simplu sunt acolo, dacă stau...
   Mi se întâmplă şi mie să vreau să alerg cu toţi ceilalţi dar presupun că universul meu mă vrea nemişcată, intactă şi...să fim serioşi, cine se poate opune propriului univers?Gravitezi sau nu, dar te supui unui univers pentru că devine inevitabil mai greu să te supui propriei fiinţe.Şi există acel punct, punctul 0 de siguranţă, punctul în care vidul te reţine, punctul în care aşchiile nu ies singure, punctul în care trebuie să faci o alegere despre ce fel de om vrei să fii.Azi, spre exemplu, îmi place să cred că există două tipuri de oameni- oameni de tip balcon şi oameni de tip beci.Primii sunt cei care văd frumuseţea în toţi, chiar şi în cei cu bube, cu haine noroioase sau pâine mucegăită iar cei din urmă...ei bine, cei din urmă au o vedere limitată asupra celorlalţi, ei văd şi umiditatea din sufletul lor, de fapt ei nici nu le văd feţele, ei vad numai subsolul oamenilor.Deci,eu ce fel de om sunt?Cred că mult timp am fost un om-balcon, unul căruia îi plăcea să vadă fericirea cu ochiul liber, în oricine, în orice.Mi-aş mai dori, încă, să fiu aşa doar că mi-e prea teamă...nu ştiu exact de ce mi-e teamă, poate că nu vreau să mă contaminez, nu vreau să o iau din loc înainte să pot vedea orizontul clar.Să ştiu pur şi simplu că acel orizont e al meu şi că nimeni şi nimic nu-l va putea întuneca fără să-mi dau eu consimţământul.Vreau să am un cuvânt de spus sau să pot să tac atunci când simt, fără să trebuiască să mă simt vinovată pentru nefericirea celorlalţi.Îmi doresc să fiu eu, acel eu care gândeşte cum să se situeze la un etaj, nici lângă oamenii-balcon, nici lângă oamenii-beci, un eu care caută să-şi înghesuiască viaţa, zâmbetul, lacrimile undeva unde nu va trebui să dea explicaţie pentru existenţa lor.
   Am I reborned from the ashes?Almost.Adică nu m-am lămurit cum rămâne cu jumătatea fantezistă din mine, cu jumătatea pe care eram gata să o pun ca miză într-un joc care nu va fi niciodată fairplay, o jumătate care putea să aparţină, în acelaşi timp,mie şi altei jumătăţi care avea impresia că se întregeşte.Probabil jumătatea asta îmi folosea ochii să se asigure că a ajuns unde trebuie, probabil că acolo a greşit...trebuia să-şi creeze un drum vizual propriu şi să-şi caute singură lumea, nu să trişeze chiar dacă jumătăţile nu-şi au locul nicăieri.Totuşi, nu vreau să mă conving de faptul că azi, singurele cuvinte care mă definesc sunt "probabil","dacă","trebuia" sau "almost"...sunt clişee, iar clişeele au început să mă sperie şi, mai mult, să-mi taie sufletul fără anestezie.
   Neobişnuitul?Viaţa e plină de întâmplări neobişnuite,de afecţiuni, dar oare regretăm atunci când o afecţiune de care nu ştiam dispare?Se pare că da, deşi nu ar trebui să doară ceva ce nu ştiai că îţi aparţinea...dar îi simţi lipsa.Se spune că momentele astea sunt doar clipeli care trec pe lângă noi, se petrec cotidian, clipeli cărora nu le sesizăm amplitudinea ci reacţionăm plat, clipeli care însă rămân aşchii adânci...
   Uneori, atunci când stau, clipind numai, buimăcită, printre oamenii prinşi în febra maratonului, mă văd pe mine, în centrul unui sistem de oglinzi ciudat, spărgând iceberguri, căţărând uragane, tăind Sahare înflorite cu betoane, călcând urzici şi navigând deşerturi, preocupată de urme...şi apoi nu mai văd nimic, nu se termină totuşi, simt asta chiar dacă nu mai văd.Simt totul perfect până când apare o mână care mă trage undeva, cu disperare, răsuflând greu si neregulat:
- Hey,ce-i cu tine?Nu trebuie să fii aici,nu...nu trebuie!!Unde ti-a fost mintea?Nu le poţi sta în cale.
-Eu??Dar eu...eu nu le stăteam în cale, eu mă gândeam, aşteptam să se
termine.
-O să fii rănită, nu poţi sta aici.Nici măcar nu ştim când şi dacă o să se termine...Tu nu poţi sta aici, atât ştiu...nu poţi.
-Ei bine...eu doar aştept, aştept...


Just C.S.C