Să crezi, să lupţi, să te ridici după fiecare căzătură...ar putea părea doar trei puncte simple de suspensie, impregnate pe foaia atât de fragilă a vieţii, dar, oare ce ar fi toate acestea fără serul revitalizant al înţelepciunii?
Îţi poţi propune să crezi cu desăvârşire în cursul neîntrerupt al râului pe care tu însuţi ţi-l proiectezi, dar nu poţi, uneori chiar nu poţi să te iluzionezi cu ideea că întotdeauna vei avea la bază nişte pietre solide pe care să ridici un baraj de siguranţă. Înţelepciunea nu aparţine celui care îşi calculează fiecare pas, eu cred că e a aceluia care îşi aşterne sub fiecare pas o treaptă, care are puterea de a-şi purta rănile rezultate din multiplele căzături, ca pe nişte medalii pecetluite cu glorie. Înţelepciunea este puterea de a te lupta cu tine însuţi, purtându-ţi ochii aţintiţi spre un ideal de viaţă luminos, înflăcărarea şi dorinţa de a frânge cu mâinile goale cătuşele strânse în jurul aspiraţiilor tale.
Îţi poţi impune o luptă continuă de dobândire a fericirii, poţi să visezi la învingerea tuturor stângăciilor fiecărui început, dar dacă atunci cugetarea nu va putea curge de la sine, limpede, neîmpiedicată, nu vei putea deveni nimic mai mult decât un...un scriitor care aşază în faţa oricărui cuvânt nimic mai mult decât un punct gigantic.
Probabil că nu există mulţumire mai mare pentru un om decât aceea de a-şi vedea propria bătălie interioară ajunsă la final, un final ce-şi are impregnat, pentru veşnicie,sigiliul trăirilor intense...fiindcă viaţa rareori ne oferă spectacole de caritate,iar noi-muritorii de rând-nu o să ştim să recunoaştem acele rare momente şi o să tot căutăm biletul de intrare...
Poate chiar aceasta este adâncimea râului vieţii-arta incredibilă de a-ţi putea pava propriul drum spre împlinire, răbdarea de a legăna în braţe o dorinţă mai puternică decât purtătorul şi, în sfârşit, puterea de a lărgi de fiecare dată albiile râului pentru curgerea lui lină...
