Eu spun că...

Sunt clipe în care nu mai ştiu dacă mi-e frig de tine, de mine sau de vânt.Şi în timp ce merg pe jos,cu picioarele tremurânde, brusc, nu mai ştiu dacă sunt goală în faţa conştiinţei mele sau dacă m-am golit de anotimpuri, căci mâinile-mi sunt reci şi vorba caldă.Şi ştiu că mă voi mai întoarce şi mâine tot pe acolo, amintindu-mi cum într-o zi umedă de toamnă mi-am pierdut veşnicia clipei şi am mai uitat încă puţin de mine.Vreau să scriu înşiruit, fără pauze şi fără alineate reci şi goale ca viaţa mea.Vreau să spun totul în fraze frumoase, vii şi pline de mine,vreau să scriu  ca să nu fie nevoie să mă las ucisă de o inimă lăsată de câteva zile la ghenă, ca să nu-mi aud urlând fioroase toate gândurile mele.Vreau să povestesc cum dintr-un măr nu o să faci niciodată o pară, cum dintr-o perdea nu ai să faci niciodată rochie de bal, cum dintr-un haos n-o să...se nască iubire.O să pun totuşi alineate, da, o să fac asta pentru că acum mă simt mai rece ca streaşinile unei case, iarna.
   Sunt clipe când mi-aş scălda inima asta aşa de cârpită, în suferinţele tale.Aş putea să aştept să se dizolve acolo sau aş putea să sper că mă vei iubi ca şi cum inima mea ar fi fost pastila efervescentă de care aveai nevoie.Mi-aş parafraza rănile şi ciocnirile existenţei mele şi te-aş putea ascunde sub spinarea unei paranteze, ne-ar fi fost aşa de bine că ,de fericire, te-aş fi lăsat să-mi porţi virgula.Iar tu...tu m-ai fi sărutat pe frunte aşa cum sunt sărutaţi copacii de muşchii lor verzi.Tot aşa m-aş fi lăsat pierdută în îmbrăţişările tale, întinzându-mi suflul greu peste ochii şi buzele şi zâmbetele tale.Eh, da' ştii şi tu că ce-a fost des e mult mai rar aşa că pune-mă, pune-mă pe jar şi aprinde-mi tăcerile, sau îngroapă-mi oftările.Ştiu că îţi e bine să fii exilat de mine, ştiu că viaţa nu m-a trimis înaintea ta ca la acele mari întâlniri, şi mai ştiu că mâine mă voi îmbrăca cu rochia aia care mă face să par mai tristă decât de obicei.
   Îmi vine să mă însingurez în toate iubirile pe care le-am trăit vreodată şi de-aş putea să trag şi uşa după mine, aş ştii că nu mă trage curentul. Îmi vine să mă plimb singură, pe străzi, noaptea, şi să aştept să vii la un moment dat şi să îmi spui că mă căutai demult, că te-ai stropit şi că eşti aşa de supărat că am luat-o înainte. Să mă pupi ca pe copii, sau părinteşte, şi să mă cerţi că nu ascult niciodată de tine. Ieri voiam să ştiu să iubesc, să te iubesc pe tine, acum vreau să ştiu să merg pe străzi fără să vă mai aştept să-mi răsăriţi din urmă. De fapt, ştiu prea bine ce vreau, dar nu vreau să fi ştiut.
   Sunt clipe când nu mai ştiu dacă vreau să aştept, pe tine, pe mine sau autobuzul. Şi în timp ce merg...

Inimă fără de croitor și poveste fără de sfârșit

   Așază-te. Să îți spun ceva...omul poate scăpa din mrejele multor situații, poate scăpa gratiilor, poate scăpa destinului, poate scăpa ploii, se poate sustrage nedreptăților, dar e un lucru căruia omul nu îi poate scăpa. Inimii sale.

Da, inimii, nu te îndoi de ce îți spun, copile. Am văzut atâtea filme la viața mea încât aș putea să spun că știu totul despre dragoste, dar mai nimic despre inimi. Am văzut atâtea lucruri scrise despre inimi încât singura certitudine pe care o am este că ea are două atrii și două ventricule.Nu e de mirare că mi-a plăcut așa de mult biologia, până la urmă tot prin ea ne justificăm temerile.Iată, când eram de vârsta ta, obișnuiam să cred că în cele două atrii se află tot ceea ce putea da vieții sens: putere, perseverență, bunătate, căldură, iar în cele două ventricule se afla tot ceea ce putea asigura echilibrul, adică: naivitate, ură, fragilitate, umbră.Cumva, în mintea mea totul se amesteca și făcea ca inima fiecăruia să fie întreagă, un univers într-o cutie care se zbate. Nu-i așa că gândeam frumos?Nu-mi răspunde, o să-mi spui pe urmă, acum îți povestesc eu.

   Uite cum stă treaba, o să vină vremea să îți asculți inima, și, nu, prostuțo, nu mă refer să încerci să-ți lungești urechile pâna la piept ca să auzi cum bate.Am atâtea să îți spun...Vezi tu, mulți zic că viața asta a noastră e ca un film, dar eu nu am crezut niciodată așa. Ei cred că și cu noi e la fel, mor câțiva actori principali ca să răzbune păcatele străvechi, personajele negative sunt pedepsite pe parcurs și la sfârșit, după ce totul a fost săvârșit, se îmbrățișează doi oameni, cel puțin, mărturisindu-și iubirea în bătaia soarelui. Dar ascultă-mă, că nu e așa. În viață, înainte să moară, oamenii își inveninează inimile în fel și fel de chipuri, și tăcerea lor e mai grea decât o închipuie filmele.Apoi, cei doi oameni care zâmbesc la apus nu sunt întotdeauna fericiți, câteodată îmbrățișările astea sunt cu speranța că și inimile lor se vor îmbrățișa într-o zi. Dar inimile nu ascultă decât de ele însele, și noi trebuie să le îngăduim.

    Și atunci ai să mă întrebi: Unde ne sunt fericirile croite pe măsurile inimilor noastre?

Iar eu o să te trimit la croitor, sau la somn, că pare-mi-se că a trecut ora ta și deja dăm în alte povești.Repede, învelește-ți inima, copile.

   

Inima e o cursă de șoareci

   De o vreme încoace simt niște ecouri dinspre dealuri pe care nu le-am văzut niciodată, dinspre asfalturi pe care nu am călcat niciodată. Și totul se oprește pentru o secundă ca și cum ar începe apoi pentru totdeauna o desfătare de simțuri străine.
   Mă doare-un ram, și-n loc de inimă îmi bate vântul.Mi-e așa de rău că mi se-nchină toamnele la picioare și mă mângâie cu ploi acide.Mi-e așa de dor de mine că am rupt buzunarele timpului și am încercat să le cos la loc cu ață.Azi, mi se pare că mă cară în spate niște voci de nicăieri și nu știu dacă vreau să se oprească sau să mă ducă undeva până vor cădea ostenite.

   Ieri, am primit locuri fără de graniță și m-am scăldat în preaplinul lor. Apoi, m-am gândit că vreau radiere ca să șterg normele, curcubee ca să pun cerului tapet și năframe ca să astup gurile norilor care vomită apă.Ce frumos! Nu mi-a ajuns, într-un final am cerut o inimă care să poată iubi.Nici asta nu a fost suficient, m-am lăcomit și am cerut ca acelei inimi să i se adauge opțiunea de a putea fi iubită la rându-i, dar asta nu era ceva ce poti incorpora, așa că am citit niște povești grozave despre dragoste, o să mă ajute sigur dacă procedez întocmai!
   Am lăsat inima undeva pe o stradă principală, acum o să aștept să o găsească cineva. Cred că inima e la fel ca o cursă de șoareci, trebuie să o pregătești meticulos înainte să o pui în funcțiune, ca să fie o momeală suficient de bună.Apoi, totul e o lucidă așteptare.Până la urmă, dintre toți șoarecii se nimerește unul mai lacom.Și ce dulce va fi victoria! Totuși, dacă nu e totul perfect, șoarecii doar vor mușca, dar nu-i vei prinde și nu îți permiți să irosești singura momeală, că e tot ce poți să pui la bătaie, e singura șansă.
    Eh, între timp, am să trec prin iarba asta atât de tăioasă și o să-mi așez capul într-o parte ca să aud cum vagabonțesc visele mele toate.Mă așez la marginea pădurii pe care, fiind copilă, o cutreieram, și mă pregătesc să îngân cucii, mi-e dor să-mi răspundă cineva la străfulgerările glasului.Mi-e dor de acele necondamnări, mi-e dor să ne întărâtăm corzile într-un dans ilegal de sunete. Pentru o secundă mă gândesc că dacă aș uita să merg, aș învăța să zbor.De vreme ce păsările pot să se înalțe după ce și-au julit aripile, de vreme ce soarele s-a mulțumit să împartă camera lui cu luna, de vreme ce câinii s-au obișnuit cu lanțul, de vreme ce apa poate deveni pădure, eu de ce n-aș putea învăța să zbor? Da, o să zbor într-o zi.

Până atunci, mă duc să verific cursa.Poate îmi amendez inima că n-a fost suficient de bravă sau, poate amendez un șoarece.Dacă nu, mai aștept.
 

Crește în mine

   Creşte în mine un august solitar.Alunecă scoarţe şi seve tinere prin mine, se rostogolesc mere roşii şi frunze mănate prin gândurile mele de ţărancă fără obraji îmbujorați. Se îngână plopii fără soţ şi rândunelele buzelor mele cântă refrene halucinante.Cine să le-audă?Pe ulița mea nu trece nimeni când ies eu, sunt ca un Nică abandonat fără haine la lăsatul serii.
   Anul ăsta a plouat mult, păcat de suflet, că acolo nu aveam burlane.Mi se pare că nici pădurile nu mai sunt la fel de sălbatice ca în copilărie, parcă le-au putrezit răchitele și li s-au înmuiat stejarii. Și casele, casele sunt turnuri de fildeș fără de prispe și fără de chirpici, pe lângă care nu mai poți lăsa prăjini, că dă urât.Au căzut multe mane peste ochii mei, căci nu mai văd satul meu de altădată, nu mai văd cum zâmbiți. Sunteți cu toții niște injectați cu griji într-o zi de august.
   Se scaldă norișori grei prin mintea mea și fac plajă stelele, în august. De asta îmi vine să sucesc Pământul pe dos și să-l îmbrac în costum de baie vărgat.Îmi vine să vă zâmbesc din senin, pe bandă rulantă, să vă încurc pe toți atât de tare încât să nu știți decât să-mi răspundeți cu surâsuri caraghioase.

   Crește în mine un august solitar și în lăuntru-mi încă se vorbește despre fericire.
 

Eşti ca o ceaşcă de cafea.

Fereşte-te de mâinile celor ce nu ştiu să arunce şi de vorbele ce nu pot răni, căci vor desena în tine urme cu atât mai adânci!

    Iată, vine un moment în viaţă în care trebuie să îţi faci curat în sertare, în gânduri, în inimă chiar.Se adună sezon după sezon un teanc nesortat de lucruri pe care nu ştii cum să le gestionezi; în stânga- coş de gunoi, abis, în dreapta-pungi, dulapuri, atrii. Şi nu e prima dată când ai fost tentat să le răstorni cu totul, să te aşezi în centrul lor şi să începi să croieşti căi de ieşire cât mai eficiente. Dar în acest joc de masacrare a muştelor şi a gângăniilor ce par să-ţi înceţoşeze mintea, îţi curg sudorile, se întunecă şi cheful îţi piere. Ai vrea să îndeşi totul într-o singură cameră, ai vrea să dormi profund şi să laşi totul pe un mâine care se tot amână, dar nu te joci cu grămada de nimicuri, te înghite ca o avalanşă, îţi dă coşmaruri, începe să te sâcâie mai rău ca picătura chinezească.Dar, în fond, ţie îţi plac nimicurile.
   Tu şi mormanul de lucruri, e ca un război cu buget nelimitat.Nu îţi vine să arunci nimic, duci mâna plină cu vechituri la gura sacului de gunoi, dar ţi se încleştează brusc, exact ca în copilărie, când mama, ca să nu se supere cu vecinii, te ruga să îţi împarţi jucăriile cu copiii lor.Ştii că deja spaţiul tău e invadat, ştii că o să te sufoci între atâtea lucruri păstrate de-a lungul timpului, dar pe de altă parte, ştii că ar fi totuşi păcat să iroseşti frumuseţe de cutiuţă de parfum, cartea aia veche pe care ai găsit-o la jumătate de preţ la gară şi pe care o ştii deja pe de rost sau sentimentul ăla de prietenie oferit unuia pe care abia îl cunoşteai şi căruia voiai să-i demonstrezi cât de echitabil e să fii drăguţ fără motiv.Cum te-ai putea descotorosi de ele? Şi totuşi, ei toţi îţi spun să faci curat şi să eliberezi din spaţiile alea neoxigenate, pentru că nu e loc de atâtea mărunţişuri, îţi ţin predici interminabile despre cum momentele de preţ se păstrează în inimă şi mai puţin în fotografii şi obiecte prăfuite, ei nu ştiu că mărunţişurile ţin de urât altor goluri...
   Uite, ştiu că îţi umpli toate cotloanele cu lucruri nesemnificative ca să nu trebuiască să recunoşti în faţa lor că sufletul îţi e şi mai ticsit cu o alegorie de sentimente înjumătăţite sau rătăcite.Nu îţi place să dai explicaţii, de asta decizi să le arăţi că eşti un colecţionar fidel de relicve sau un nebun care nu încetează să-şi decodifice existenţa de vechituri. Dar eu ştiu că la fel cum îţi umpli buzunarele cu pietre din locurile din care abia te-ai întors, tot aşa îţi goleşti sufletul de străini şi de credinţe.
Eşti, până la urmă, ca o ceaşcă de cafea turnată fierbinte din ibric, deasupra- caimac plin de savoare, dedesubt- zaţ amar.

(Haide, azi am făcut eu cafeaua! Sorbim două guri şi păstrăm restul pentru mai târziu, dar zaţul îl aruncăm.)

Când m-ai văzut fugeam sau te-aşteptam?

   Se spune că in China de odinioară, oamenii credeau că mintea sălăşluia în inimă, care avea 7 orificii.Când unul dintre ele se înfunda, oamenii îşi pierdeau calea.Acum, mintea şi inima au etaje diferite, deşi încă depind una de cealaltă.Când inima o ia la galop, mintea este răvăşită şi nu poate să o cuprindă în ambuscadă, aşa că fac un pact de coexistenţă: nu îşi pun piedici una alteia decât dacă sunt puse în primejdie. Când însă mintea începe să zburde, inima este tentată să o saboteze şi să o sechestreze în spaţiile ei înguste.Nu ajung la consens, dar se evită la nesfârşit.
   Cred că mi-am pierdut calea, pentru că aşa e şi cu noi, nu te cunosc, dar te evit pe cât de mult posibil.Dacă m-ai cunoaşte nu m-ai putea iubi, dacă te-aş cunoaşte nu m-ai lăsa să te iubesc. De asta evit să te cunosc, de asta îmi tot spun că nu exişti , de asta fug de tine de fiecare dată când mi se pare că eşti ceea ce caut.
   Te-am văzut nu de puţine ori, şi nu în puţine locuri, de fiecare dată mă ispiteai cu zâmbete însorite sau cu priviri care păreau să ascundă nişte răni ca ale mele.Te-am văzut sub clar de lună, dezbrăcat de secrete şi deznădăjduit ca o streaşină găurită, te-am văzut ascunzându-ţi sufletul de arşiţele sufletului meu.Ţi-era ruşine să mă laşi să te ştiu aşa, deşi ochii tăi îmi licăreau pe faţă mai ceva ca lămpile de pe malul apei, ce frumos erai în tristeţea ta! De tine n-aş fi fugit, dar ai plecat tu...poate te întorci.
   Te-am mai văzut în gări imaginate de mine, eu sorbeam trenurile alea vechi care lăsau oamenii pe peron, mă bucuram să văd că toţi ajung la destinaţii, atât, şi mă simţeam copil.Te-am simţit punându-mi mâna pe umăr, şoptindu-mi: Haide, e timpul să mergem şi noi!
Te-aş fi urmat, zău că aş fi făcut asta, dar mi se părea că trenurile astea care vin şi pleacă seamănă exagerat de mult cu mine, felul în care schimbă macazul când trebuie să o ia din loc, felul în care toţi se urcă şi coboară la staţii, felul în care numai nevoiaşii adorm în vagoane, cu îngăduinţa controlorilor.Aşa că am fugit şi eu, am schimbat linia exact ca un tren, erai prea aproape de mine.
   Te-am văzut şi în toţi acei oameni care se străduiesc să îmi câştige privirile şi săruturile, te-am văzut în toţi acei Feţi-Frumoşi goliţi de sentimente, în curând speriaţi de prinţese care-şi iau faldurile rochiilor în mâini şi aleargă spre nicăieri cu sufletul gheaţă şi mintea termometru.
   Te-am văzut în mii de inşi , m-ai văzut în mii de feluri.Ţi-ai dorit să mă asculţi, mi-am dorit să fug.
   M-ai văzut în mii de feluri, te-am văzut al meu.Ţi-ai dorit să fug, mi te-am dorit pe tine.

Aşa suntem şi noi, salcâmi.

   Nu de puţine ori m-am simţit ca un Niculae, care îşi şterge pe ascuns lacrimile cu mâneca murdară de sudoare, în timp ce-şi priveşte tatăl doborând fascinaţia copilăriei sale: salcâmul.Nu tai un salcâm pe care l-ai urmărit crescând sub ochii tăi, nu îl tai pentru că aşa ţi s-a năzărit, îl tai fiindcă decizi într-un anumit moment că, prin dispariţia lui, vei lăsa să crească un alt vlăstar în jurul căruia să te joci . Îl tai pentru că în sinea ta crezi că e un schimb viabil, pentru că ai convingerea că la un anumit moment nu va fi reprezentat nimic mai mult decât un copac fără viaţă, că nu vor rămâne răni în urma operaţiunii de doborâre.Dar mai sar şi aşchii, nu-i aşa?
 Ei bine, poate că aşa e şi cu noi oamenii, rămânem nu de puţine ori încremeniţi în faţa înjumătăţirii propriului suflet...Ajungem să le oferim lor, celorlalţi, o parte din noi şi ne aşteptăm să înflorească acolo o dragoste atât de mare că va acoperi lipsa, că ne va reda libertatea de fericire. Dar nu oferi o parte din plinul tău pur şi simplu pentru că decizi că ai mai mult, nu îţi oferi sufletul gândindu-te că cineva îl va adopta în sine sau pentru că ai credinţa că îl va educa să se întoarcă la posesorul de drept; sufletul, ca şi salcâmul despre care povestesc, sunt din categoria celor care nu se dau...ele ţi se răpesc.
   Sunt recunoscătoare că exist şi sunt şi mai îngrozită că ar putea veni ziua în care nu voi mai putea urmări crescând în mine sufletul pe care l-am lăsat să-mi fie răpit, dar cu cât mă adâncesc mai mult în aceste convingeri, cu atât mai departe îndrăznesc să cred că nu poate fi vorba de vremelnicie într-un om care e capabil să îşi poarte rănile cu atâta grijă. Poate că aşa sunt şi salcâmii atunci când le scrijeleşti coaja, ar vrea să plângă de durere, dar nu au răşini să dea pe-afară, aşa că aspiră spre ceruri, mai straşnici ca niciodată, neaplecându-şi ramii niciodată spre rănile adânc pătrunse de rafale.
   Port în mine un salcâm tăiat , aşa şi tu, dar ştiu că rătăcind într-o zi, pe drumuri asfaltate, vei întâlni oameni, le vei surâde şi le vei ignora glasurile asurzitoare; ce ştiu ei despre mine, ce ştiu ei despre tine?Adevărat...ce ştiu ei...Dar va veni momentul în care vei ştii că unul din cei alături de care ai mers, zădărnicit deopotrivă cu tine, îţi va fi fost mai mult decât o reflexie în apă, îţi va fi fost jumătatea lipsă, cea care te-a durut veşnic, cea pe care ai crezut-o pierdută, cea de care aveai nevoie cu ardoare deşi, în singurătatea ta, nu o aşteptai.Nimic nu e întâmplător, îmi spune inima asta atât de goală fără tine. Nimic nu e vremelnic când renunţi să vezi sfârşitul în frumuseţi, în dragoste, în mine, în tine.
   Şi dacă în locul salcâmului va creşte o mlădiţă, amintind de scoarţele celui bătrân?Şi dacă în locul sufletului tău înjumătăţit va învia o dragoste măreaţă?
   Vezi...noi suntem precum salcâmii, ne îndoim, dar nu ne frângem.

Ascultă, suflă vântul...

 Străine, mi se zbat timpane-n tine ! N-ai vrea să rămâi?

 Am să-ţi spun despre mine şi de vei vrea să-ţi porţi apoi urmele spre niciunde, atunci te voi fi lăsat, considerând că te-am condus doar prin holurile sufletului meu ca printr-un muzeu. 

    ............................................................................................................................
( între timp, în cotloanele deloc sfioase ale visului meu)
    MUZEU PRIVAT, VIS INOCULAT, ORA 02:00:

   Simpla ta privire adulmecând cu satisfacţie artefactele inimii mele e biletul, nimic mai mult. Eşti puţin mirat, ca şi cum te-aş fi sărutat impertinent la o primă întâlnire.Te fâstâceşti puţin pentru că eşti obsedat de gândul că mi-ai plătit prea puţin ca să intri, chiar şi pentru un muzeu ca ăsta-neştiut de nimeni. Simţi de atunci încolo că îmi datorezi mai mult şi te vei încurca în gesturile mele ospitaliere.Cu toate astea, vei fi flămând încă de la prima vizită, vei ştii că nu ai văzut suficient , nu vei putea să rabzi şi revii, deşi ţi-ai murdărit hainele de praf şi de mirosul îmbâcsit al amintirilor mele. Le-am mai scuturat eu, ce-i drept, dar ştii tu...muzeul e muzeu.
   Îţi zâmbesc de fiecare dată din uşă, dar nu mă cunoşti încă şi mă deranjează adesea. Apoi pleci şi mă saluţi ca şi cum ne-am fi împărţit toată viaţa ultima plăcintuţă cu mere. Mă amăgeşti totuşi puţin când te privesc îndepărtându-te, pentru că tot încerc să te fac să vezi ceva schimbat în zâmbetul meu...
   De mâine, însă, vei ceda cu fiecare pas cu care îmi dobori aleea de ciment proaspăt, vei uita de curiozitatea de copil cu care ai ajuns aici şi, atunci, ca un bărbat tulburat în sinceritatea ta şi frumos, pentru prima dată, îmi vei zâmbi! Şi vai, ce dulce-mi devine clipa! Apoi, îmi ceri cheia şi îmi închizi muzeul ca să mergem să mângâiem norii cu privirea şi să ne lăsăm corpurile grele în iarbă, râzând unul de umbra celuilalt şi certându-ne cu vântul care pare să ne-mpletească pe-amândoi în îmbrăţişări.
 Vââjj...
             vâjh...
                      vâj...
                                vj...
                                        v...


Străine, şopteşte-mi de-ale tale şi rămâi !

De-a v-aţi ascunselea.

~Joacă-te de-a v-aţi ascunselea cu mine.Eu număr descrescător şi tu te camuflezi, joacă-te...mă voi juca şi eu la rându-mi cu tine, te vei întoarce cu spatele să nu mă vezi iar eu te voi lua în braţe, prefăcându-mă că ai fost prea bun la jocul ăsta şi m-ai găsit mult prea repede.Tu te vei supăra şi îmi vei spune să mă mai ascund o dată, dar eu mă voi plictisi şi te voi lăsa să contorizezi minutele. ~


   Cred că ne spunem multe când nu vorbim.Tu îmi faci bagajele în gând la un interval de 3 minute şi mă scoţi afară pe uşa din spate, ca să nu mă zărească inima aia a ta care s-ar ruşina probabil să te ştie aşa de copil.Eu constat că nu e nevoie să îţi repet că azi mi-ai spus "te iubesc" atât de maşinal încât credeam că e vocea aia enervantă de la metrou.Şi, uite-aşa ne luăm în braţe şi pălăvrăgim până uităm să ne învelim sufletele.
  Noi ne spunem multe când nu vorbim.Tu nu ştii de fapt că eu te calc pe picioare de mii de ori în gând, asta pentru că mi-ai spus azi că nu mi-ar sta bine cu rochia pe care am cumpărat-o cu privirea  deja de mult timp.Tu mă strângi de mână şi mă priveşti de parcă mâine ne-am căsători, dar ştiu că , în sinea ta, te şi vezi copilărind prin cămine studenţeşti.Eu chicotesc.De-ai ştii tu că eu sar coarda şi acum în fiecare seară...
   Sigur că ne spunem multe când nu vorbim. Mă tragi de mânecă să nu mă stropesc de noroi, îmi spui să am grijă, să nu mai port tocurile alea cele mai înalte, că într-o zi sigur nu o să mai fii prin preajmă să mă mai cerţi, dar eu ştiu că m-ai împinge adesea în baltă numai ca să îţi dau dreptate. Eu îţi zâmbesc pe sub şuviţe şi îţi spun cât de drag îmi eşti, dar, de fapt, îţi tot repet în gând că nu îmi place să mă cocoloşeşti cu alinturi ca pe un prosop care încă mai păstrează după fiecare duş forma mirosului.
   Mă gândeam să-ţi spun azi că nu îmi place deloc felul în care pleci de fiecare dată când ne vedem ca şi cum ai aştepta să te strig din spate, dar îţi văd ochii răsărind de nicăieri şi mă prefac că nici nu mi-a trecut asta prin cap.Tu îmi prinzi faţa în mâinile tale calde şi mă pupi părinteşte, apoi îţi duci dragostea la culcare şi îmi sechestrezi toată fiinţa pe motiv că nu am ştiut cum să răspund gesturilor tale. Ce să fac dacă atunci când mi-ai spus cât de dulce sunt, eu mă şi vedeam înfulecând ciocolată?
   Noi ne spunem multe când nu vorbim, mai ales atunci când îmi închizi telefonul şi eu tot aş mai vrea să îţi răsuflu aşa, simplu, să crezi că sunt melancolică şi să îmi mai spui o dată cât de mult adori asta.Dar tu închizi şi râzi în subconştient, imaginându-ţi cum o să mă împiedic eu de încărcător şi o să cred că e din cauza ta.

   Nu ne mai jucăm, că s-a luminat de ziuă şi, ia-uite ce om matur sunt!Aşa că iau decizia că nu e nevoie să îţi mai spun şi azi că te iubesc, asta pentru că mi-ai spus-o tu de dimineaţă, dar, eh, ştii tu că te iubesc, nu?

Timpul stinge totul, dar focul naşte foc.

   Copil de-ai (mai) fi şi tu, lasă-ţi mâna să alunece pe feţele străinilor, ca o strecurare de umbre pe placaje proaspăt vopsite, căci astăzi, mai mult ca niciodată, nu-ţi mai aparţii...

   Când spun că ninge azi, nu mă uit pe fereastră, ci în mine, căci ninge de mult şi e mai apocaliptic decât în poeziile lui Bacovia.Şi îmi vine să mă dau cu sania, prin pârtiile de-abia inaugurate în sanctuarele sufletului meu, dar uit că m-am născut să deszăpezesc, să vă deszăpezesc pe voi toţi,de mine...Nu m-am născut ieri,mai uit şi eu că mi-a fost dat să fiu un copil bătrân, şi atunci îmi amân fiinţa, aşa cum se îngână frunzele unele pe altele înainte să se desprindă de rami.
   M-am gândit că eu sunt a cerului, de vreme ce în fiecare dimineaţă îmi împleticesc privirile către el, rugându-mă să nu-mi plouă visele; eu sunt a mării, căci îmi cunosc toate mareele sufletului...
Sunt a draperiilor şi a corsetelor deopotrivă, de vreme ce îmi ştrangulez tacticos fiecare scăpare cu tăceri mate.Sunt a ta, a lui, dar mai puţin a mea...ca o cenuşă de-abia eliberată din urnă, de rămăşiţele căreia ţi-ai spălat mâinile.
   Când spun că mi-e frig, nu mă îngrozesc că nu-mi mai ajung hainele astea atât de pătate de parfumu-ţi, ci că îmi clănţănesc balamalele atriilor abia deschise.Şi îmi vine să închid uşi în disperare, să le trântesc irascibilă, până îmi dau seama că, mai devreme sau mai tarziu, tu, străine, vei încerca să mi te pui în prag şi să mă cuprinzi în îmbrăţişări pe care nici măcar nu ştiu dacă mi le doresc...Parcă m-am născut azi, căci n-am nicio putere să mă împotrivesc şi atunci îmi feresc privirea de a ta, sperând să înţelegi că m-am schimbat...de tine.

   Uite, vezi tu...nu e de ajuns să fiu eu sarea şi piperul fiinţei tale, nu sunt suficientă ca să te fac să uiţi de nimicnicia dragostei noastre, nici măcar eu nu-mi ajung destul încât să uit asta şi să te iubesc în ciuda a tot.Dar te-aş(mai) iubi, pentru că ar fi ingredientul vieţii mele!
   Lasă-i să-ţi cunoască inima!-spuneau.Dar m-am înjunghiat de-atâtea ori cu voi, încât aş fi ipocrită să nu admit că încă mă mai doare acolo unde mi-aţi desenat rănile, acolo unde alţii mi-au sărutat sângerările, acolo unde am pus eu însămi,stângace, un scotch.
   Mi-e dor de singurătatea suferinţelor mele, care fără de voi, dar mai ales fără de tine, nu ar fi existat...dar mi-e dor şi de singurătatea dragostei noastre, pe care timpul a şters-o poate prea fără de consimţământul meu, poate prea fără de răgaz.Singură acum mai sunt doar eu, singură de lume.
   Ştii, ce scriu acum nu e ca să-ţi aşterni tu pe farfurie un orgoliu rotunjit de preasincerul meu suflet, căci odată ai avut pe farfurie mai mult de atât...Tot ce vreau acum să-ţi spun, ţie, ca şi lor, într-un ultim răcnet al fiinţei mele, e că ,pentru mine, timpul stinge totul, dar focul naşte foc.

Etern să îţi alegi a fi, pierdut deopotrivă.

   Nu ştiu unde să mă caut.Nu ştiu dacă vreau să mă găsesc.
   Nu ştiu ce mi-aş spune dacă m-aş găsi.Nu ştiu dacă m-aş recunoaşte pe mine însămi.

   Şi dacă m-aş recunoaşte, ce mi-aş putea spune?Fiindcă ar trebui să îmi spun ceva, de vreme ce nu m-aş putea limita la gesturi, de vreme ce nu m-aş putea îmbrăţisa măcar de complezenţă, de vreme ce mi-ar fi imposibil să-mi fiu suficientă prin simpla prezenţă.Adică şi prezenţele au rolul lor, dar pe mine nu m-ar mulţumi, sau cel puţin aşa cred. Mă gândesc că, totuşi, dacă m-aş găsi, aş ştii că vreau mai mult de atât de la mine.Probabil că mi-aş dori să mă aştept cu flori şi cel puţin vreo viaţă-două, aşa, ca la marile întâlniri.Să fie real dacă ar fi posibil, sau o regizaţie de calitate măcar, cu jachetă încheiată corespunzător, fără scame, fără pantofi zgâriaţi, fără replici prestabilite.Dar ce mi-aş spune?Ar trebui să fie ceva filosofic poate, cum am văzut eu că proceda Octavian Paler, ceva plin de substanţă, care să mă electrizeze aşa încât să nu mai ştiu ce să-mi răspund.Sau...dacă ar exista un răspuns, aş păstra tăcerea, ca să mă atrag într-o capcană şi să mă oblig a apărea din nou, ca o revelaţie, şi abia apoi să fiu aşa, propovăduitoare.Sigur!Ah...am uitat că nu sunt Dumnezeu, pardon.
   Oare unde m-aş căuta?Asta aşa, numai dacă m-aş hotărî să o fac...Cred că ar trebui să mă caut în grădini înflorite, că doar e martie, sau poate lângă ape dezgheţate, ar trebui să fie un loc cu semnificaţie, un loc în care am mai fost, poate un loc în care m-am pierdut vreodată, un loc care îmi aminteşte de ceva drag, chiar într-un loc în care mi s-a întâmplat o tragedie.Sunt aproape sigură că ar trebui să mă caut în alţii, ca Iona;da, ar fi propice, zic.
   Îmi zburdă în suflet, totuşi, încă un lucru- ce mă fac, atunci, dacă nu mă recunosc?Că nu s-ar cuveni să mă investighez aşa de drastic încă de la prima întâlnire...Şi acum mă gândesc că ar fi fost bine dacă întrevederea ar fi fost planificată, adică să mă fi informat înainte de a mă fi găsit că, nu ştiu, voi purta o eşarfă roşie, o inimă tremurândă, un glas rece, un scut de aroganţe.Da, mi-ar fi fost într-adevăr mai uşor, dar ştii...la întâlnirile astea (semi-neprogramate) din viaţă, nu prea poţi face rost de recuzită satisfăcătoare, aşa că mai bine te lipseşti! Ar merge cred şi dacă aş avea o oglindă.
  Mi-aş dori ca, dacă aş vrea să mă caut, dacă aş ştii unde şi cum să mă caut, să fie ceva cu iz etern, să transpir de emoţie în limitele non-penibilului, să reţin fiecare detaliu, fiecare parfum, fiecare gest, ca să le pot analiza cândva cu atenţie.Mi-aş dori să fiu cu adevărat acolo, să ciulesc urechile şi să mă străduiesc să nu-mi fac întâlnirea, încetul cu încetul, imposibilă, dar deocamdată eu...
 

   Nu ştiu unde să mă caut.Nu ştiu dacă vreau să mă găsesc.
   Nu ştiu ce mi-aş spune dacă m-aş găsi.Nu ştiu dacă m-aş recunoaşte pe mine însămi.Şi dacă m-aş recunoaşte, ce mi-aş putea spune?

Despre cum încep sfârşiturile.

Aşa începe...ca-ntr-un joc...

   Mi-am promis să alerg transpirată  până la prima bază şi să beau o gură de apă, apoi să păşesc agale spre marele final, fără să trişez, fără scurtături şi fără energizante...da, aşa începea acest pact cu descătuşarea mea   de începuturi...

Aşa începe...ca-ntr-un proces...

   Mi-am promis să îmi obţin verdictul final fără negocieri îndelungate, cu documentele tuturor eşecurilor mele pe masă, cu martorii încercărilor mele la bara de judecată, cu o inimă ce nu va comite sperjur şi cu bietul meu suflet vărsat în blide, ca probă...
Aşa începe... ca-ntr-un vis...

   Mi-am promis să ajung la final ca să nu mi se mai deşire începuturile în minte, ca să îmi ştiu cugetul lin, urechea inundată de culori vii şi pe mine,ei bine,pe mine să mă ştiu săturată de pofte de orice fel...
   Mi-am promis să uit şi să rămân aici, în mine, în sfârşit goală de temeri, de promisiuni şi de aşteptări, golită de naşteri conceptuale, de tranzacţii sentimentale...
Aşa începe...ca-ntr-un dans...
   
   Mi-am promis că voi ştii să mă conduc în tangoul final, pas după pas, cu eleganţa tranşantă a unei înlănţuite, fără leziuni semnificative, dreaptă în faţa unui nustiucine ce va încerca să mă ia în braţe şi în suflet pe nişte acorduri prestabilite...
Aşa începe...ca-ntr-un act de vandalism...

   Mi-am promis că mă voi înarma numai cu mâinile mele uscate, voi sparge vitrinele ce-mi adăpostesc trecutul, le voi adăpa la pieire şi apoi mă voi preda  finalului, aşa, pur şi simplu...
Aşa începe...ca-ntr-un potop...

   Mi-am promis să îmi împing începuturile în noroi şi apoi să le fac cadou o cărămidă, cu care să înveţe singure să-şi construiască streaşini sub care să se ascundă de neghiobi.
   Mi-am promis că o să stau în ploi mai acide ca apa minerală, numai ca să răcească şi începuturile astea care se ţin scai de mine...apoi am să le dau o batistă, să se şteargă-de tot!

Aşa începe...ca-ntr-un joc cu... LOVITURI DE PENALTY :

Entuziaste, încordate, ratate, ÎNCEPUTURILE PASEAZĂ CĂTRE FINAL.
 
 

Abstractisme de scriere.

Motto:"Aşa cum sunt trebuie să fiu căutat în ceea ce scriu, căci ceea ce scriu este rezultatul exact şi chibzuit a ceea ce gândesc şi văd."

                                   Antoine de Saint-Exupery

Eu scriu aşa, ca dintr-o altă lume, ca şi când toate cuvintele capătă contururi complicate odată ieşite de sub mâna mea, că se împleticesc în mintea  celui ce le citeşte, sugrumându-i orice alte căi aferente de înterpretare.Nu scriu ca să fiu o replică a vreunui autor, scrierile mele nu sunt prelegeri sau îndreptare morale, nu scriu simplu pentru că nu vreau să fiu înţeleasă sau citită aşa cum se citesc cărţile obişnuite, acelea care îţi dau impresia că te identifici total şi crezi că ţi le-ai însuşit într-atât încât nu ai putea să le uiţi niciodată-iluzoriu, căci tot ce nu îţi aparţine e predispus la uitare...
   Eu scriu aşa, ca să îmi leg iţele în nod şi să-mi ţes visul cu litere, ca să mă străbat pe mine şi pe alţii în brazde şi apoi să implantez idei.Scriu ca să pot reveni la mine, la alţii.Nu îmi măsluiesc gândurile, nu aş putea să le scriu simplu pentru că nu ştiu să scriu în felul acesta şi nici nu vreau să învăţ.Simplu îmi apar numai atunci când curg ca în şiroaie pe coli imaculate sau pe pagini cu antet şi subsol.Nu pot să polemizez, nu pot aborda subiecte politice-mă dezgustă modul în care se face critica, aşa, matematic, raţional, eronat.Raţional e pentru mine conceptul, apoi totul e o derivare din/de tine, îmbrăcată în idei la fel de infectate de sinele tău-puţine lucruri sunt raţionale.Accept raţionalul pentru simplul motiv că mi s-ar părea abstract să trăiesc în pom şi nu într-o casă cu un pat comod, accept raţionalul pentru că ar fi stupid să facem cu toţii piruete în mijlocul strazii şi tot aşa, dar nu e sănătos să fii raţional în sensul brut, rece, tăios, aşa cum nici  nu e totul să patinezi spre rampa ta de vis.
   Îmi place să cred că scrisul e un soi de poveste "în ramă", o poveste în altă poveste adică, două sau mai multe etaje de reflexie, într-unul te creezi pe tine, zămislitorul de vorbe, şi în următorul stochezi timpi şi adevăruri, pe care le redai lor, cititorilor.Sau, cum să explic?E ca şi când ai pune nişte rufe la înnălbit în clor, le frămânţi cu propriile mâini şi aştepţi să iasă de-acolo Albă-ca-Zăpada, apoi le întinzi pe culme, să se usuce şi să le vadă vecinii,poate.Dar de-abia în nivelul următor, dai rufele la purtat.Aşa e şi cu scrisul, nu mereu e alb sau negru, dar ideea e că nu te aştepţi ca ei, ceilalţi să îţi poarte poveştile, să şi le însuşească.
   Eu scriu aşa, cu gândul că într-o zi mă voi mobiliza să-mi adun neroziile într-o carte, o carte ce o să năucească minţi, ce o să le întregească sau o să le facă să surâdă, sau nu o să aibă niciun efect.Eu scriu pentru că sunt o sclavă a adevărurilor frumos ambalate, scriu pentru că îmi place să arăt că viaţa e mai haioasă în metafore la care nimeni nu s-a gândit, scriu pentru că dezgustul şi spleen-ul au rolul lor în poveşti şi nu ar trebui suprimat, scriu pentru că nu sunt condamnată şi pentru că nu mi-ar păsa dacă s-ar întâmpla asta, scriu pentru că nu pot ştii cum sunt percepută-şi asta mă fascinează!

Ianuarie.

Plouă în ianuarie, mărunt, sfidător şi din senin...plouă peste zăpada din decembrie.
Plouă în dendritele uscate ale sufletului, plouă sec, plouă diluând substanţele primordiale, plouă peste neaua murdară din inima ei colţuroasă...plouă.

   La doi paşi de ei toţi , la un pas de sine însăşi, la o asonanţă de timp şi la o dihotomie de sentimente, o găseşti pe ea, plouată, pustie şi palidă, ca o chinezoaică veritabilă între rotofei cu respiraţia grea, cu faţa roşie şi mergând încoace şi încolo bolborosind aievea.Uneori, o găseşti întretăind drumurile trecătorilor şi pălind încurcată după fiecare gest, pentru ca mai apoi să-ţi zâmbească dintr-o dată, ca şi cum tocmai ai fi prins-o declanşând o avalanşă de care numai ea ştie şi tu eşti nevoit să participi tacit, ca un complice la ceva uriaş;Altădată, îi vezi ochii fluturându-i după năluciri, după cuvinte himerice, după mângâieri de viscol, după instanţe omnipotente,la urma urmei...ochi de gheaţă,ochi de ianuarie înmuiat în ploi prăpăstioase...

Plouă în ianuarie, prea devreme, prea enigmatic, prea bacovian...plouă în Bucureşti prea ca la ţară.
Plouă în atriile goale ale memoriei, plouă ca-ntr-o răsturnare de 3 in 1 într-o cană, plouă atrofiat...plouă.
  La două picături de mare, la un feribot depărtare de dealuri, la întretăieri de valuri cosmice o găseşti, din nou, mahmură de sine însăşi, trează de alţii.E ca un spital, la ea oamenii vin, se întâlnesc, îşi scaldă suferinţele, secunde bune, cât au stat împreună în sala de aşteptare.Unul pleacă, altul vine, flux continuu.Clădire gemând a viaţă şi a moarte, dar mai goală decât oricare din ele...

Ninge în ianuarie, alb, fantomatic şi naucitor...ninge peste ograda lui decembrie.
Ninge în gândurile placide, ninge abreviat, ninge murmurând incoerenţe în ei, din ea...ninge.
   La un viscol de Alaska,la o mănuşă de iarnă, la trei atingeri de susceptiblitate o întâlneşti pe ea, anulată şi interzisă sieşi, prescrisă lor, ca un medicament cu reţetă.Vidată de dragoste, de înţelesuri ca un pachet de cafea comercială, îşi îngenunchează  adesea cuvintele ca unei fântâni găleţile, tinzând şi ea spre ei, simplu, firesc...dar nu destinat lumii sale obscure.Joc ameţitor de iele, toate dansează, ca ramii pomilor in ianuarie, dar nu pe toate le ghiceşti...Aşa e ea, revărsarea a ceea ce ştii că vrei dar n-o să poţi cuprinde, nici cu mâinile, nici cu mintea, nici cu sufletul...
Ninge în ianuarie,marunt, sfidător şi din senin, ninge din tastatura îmbibată cu radiografiile sufletului ei pixelat, ninge cu spaţii goale din ea...

Viaţa ca o ciocolată aerată.

   Îşi şoptea sieşi că nu îşi mai aparţine, că şi-a furat orice şansă  de a mai găsi drumul către ceea ce îşi dorea cu adevărat să fie, îşi privea sufletul ca şi cum ar fi fost adâncit  în crucificările despre care vorbea altora cu atâta siguranţă...îşi spunea că e vitregită de substanţă, că şi-a urmărit spasmele gândurilor sale cu atâta sârguinţă încât i s-au transformat în conştiinţă alte gânduri, ca şi cum suporta în sine două nivele de judecată, fără să aparţină măcar unuia.Se căuta pe sine, acum, adesea, ca şi cum întreaga viaţă i s-ar fi prelins sub canturile unor scări rulante şi nu mai putea staţiona, se găsea la margine, aceeaşi margine din care plecase, atât de stingheră, atât de rece...
   Îşi cuprinse genunchii cu ambele mâini şi alunecă la poalele peretelui ce părea să o îngrădească instant.Un fascicul de lumină se scaldă în jocul de umbre pe care liniile atât de precise ale corpului ei îl creează şi dispare apoi, ca şi când s-ar fi tras jaluzele mate asupra-i...se trăgeau însă, nu jaluzele, ci cortine asupra fiinţei sale atât de sălbatice.Când în sfârşit o dureau urechile să mai ausculte strigătele sempiterne, se trezea, nu din somn, ci dintr-o plăsmuire a vieţii pe care nu ştia cum să o arboreze la suprafaţă. Punea cărămizi zilnic la temelia casei sufletului său, astfel încât, la final, văzând-o, ai fi putut să zici lesne că e cea mai impetuoasă dar, în fapt, era asemeni unei ciocolate aerate-atât de fină şi savuroasă şi, totuşi, goală.Casa la care zidea nu avea să devină niciodată un castel.
   Era din nou acea perioadă din an...când călimara placidităţii i se scurgea pe orgoliul de a putea fi iubită, când se lupta cu ramii încovoiaţi ai bunăstării.Era acelaşi moment distinct când atârna în fantele imense ale dragostei pentru el, când se minţea că le poate acoperi cu pielea ei de mătase rigidă, târâtă prin deşerturile îndoielilor, când lăsa la o parte ura pentru ceea ce nu poate fi, în schimbul a ceea ce putea deveni prin el,pentru el, învăţându-şi simţurile să se plieze nu după nevoile sale, ci după dorinţe.
   Şi dulci îi erau sângerările glasului...
   Şi scârţâinde i se încolonau vertebrele la semnalul ce anunţau exuviile unor clipe de căutare a lui, a ei...
   Şi fantomatice îi deveneau căptuşelile nimburilor ochilor săi...
   Şi improprii îi mai sunt încă suturile sufletului ei de sacrificiu, precum şi sentinţele uzurpării fortăreţelor dragostei şi orizonturile răzleţe, despuiate de soare...
   Şi întreagă îi pare ciocolata aerată, cu ambalajul pe jumatate umed, răstignit acum între degetele sale aburinde...