Viaţa ca o ciocolată aerată.

   Îşi şoptea sieşi că nu îşi mai aparţine, că şi-a furat orice şansă  de a mai găsi drumul către ceea ce îşi dorea cu adevărat să fie, îşi privea sufletul ca şi cum ar fi fost adâncit  în crucificările despre care vorbea altora cu atâta siguranţă...îşi spunea că e vitregită de substanţă, că şi-a urmărit spasmele gândurilor sale cu atâta sârguinţă încât i s-au transformat în conştiinţă alte gânduri, ca şi cum suporta în sine două nivele de judecată, fără să aparţină măcar unuia.Se căuta pe sine, acum, adesea, ca şi cum întreaga viaţă i s-ar fi prelins sub canturile unor scări rulante şi nu mai putea staţiona, se găsea la margine, aceeaşi margine din care plecase, atât de stingheră, atât de rece...
   Îşi cuprinse genunchii cu ambele mâini şi alunecă la poalele peretelui ce părea să o îngrădească instant.Un fascicul de lumină se scaldă în jocul de umbre pe care liniile atât de precise ale corpului ei îl creează şi dispare apoi, ca şi când s-ar fi tras jaluzele mate asupra-i...se trăgeau însă, nu jaluzele, ci cortine asupra fiinţei sale atât de sălbatice.Când în sfârşit o dureau urechile să mai ausculte strigătele sempiterne, se trezea, nu din somn, ci dintr-o plăsmuire a vieţii pe care nu ştia cum să o arboreze la suprafaţă. Punea cărămizi zilnic la temelia casei sufletului său, astfel încât, la final, văzând-o, ai fi putut să zici lesne că e cea mai impetuoasă dar, în fapt, era asemeni unei ciocolate aerate-atât de fină şi savuroasă şi, totuşi, goală.Casa la care zidea nu avea să devină niciodată un castel.
   Era din nou acea perioadă din an...când călimara placidităţii i se scurgea pe orgoliul de a putea fi iubită, când se lupta cu ramii încovoiaţi ai bunăstării.Era acelaşi moment distinct când atârna în fantele imense ale dragostei pentru el, când se minţea că le poate acoperi cu pielea ei de mătase rigidă, târâtă prin deşerturile îndoielilor, când lăsa la o parte ura pentru ceea ce nu poate fi, în schimbul a ceea ce putea deveni prin el,pentru el, învăţându-şi simţurile să se plieze nu după nevoile sale, ci după dorinţe.
   Şi dulci îi erau sângerările glasului...
   Şi scârţâinde i se încolonau vertebrele la semnalul ce anunţau exuviile unor clipe de căutare a lui, a ei...
   Şi fantomatice îi deveneau căptuşelile nimburilor ochilor săi...
   Şi improprii îi mai sunt încă suturile sufletului ei de sacrificiu, precum şi sentinţele uzurpării fortăreţelor dragostei şi orizonturile răzleţe, despuiate de soare...
   Şi întreagă îi pare ciocolata aerată, cu ambalajul pe jumatate umed, răstignit acum între degetele sale aburinde...