Şi păsările Phoenix rămân cenuşă câteodată...

"Fie să renască numai cel ce har 
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum..."

 La ce mi-ar folosi să fiu o conştiinţă  universală dacă neuronii mei,cei care spun zilnic "eu" şi care îmi construiesc câmpul vizual, acolo în creier, vor fi distruşi pentru totdeauna?La ce mi-ar folosi să-mi arunc inima într-un coş de gunoi când ea nici măcar nu-mi mai aparţine, când ea pompează sânge viu în mine doar de dragul amintirilor oferite?N-ar fi ca şi când mi-aş face iluzia că, dintr-o suflare, fiinţa mea va fi din nou întreagă?
   Poate trebuie să arzi complet, să te înalţi din tine, în leagănul unei scântei, şi să te laşi pradă vântului...să fii un Eu străin, să fii un alt Eu...un Eu la care râvneai de mult, să fii parte a altcuiva, să fii reflexia unui suflet pe care îl iubeşti...poate e nevoie de toate acestea ca să poţi redeveni un Tu veritabil.Şi...dacă nisipul care îţi trece printre degetele-ţi stângace va apăsa chiar şi atunci lăuntrul tău ca o statuie de marmură, rece, goală, dacă se vor da bătălii din vreme în vreme sub picioarele tale slăbite, dacă o armată întreagă de adevăruri se vor îngâna într-o apocalipsă dulce...poate scânteile s-au răspândit prea mult în celălalt...
   Nu ştiu dacă eu am trecut prea mult în celălalt...ştiu că mai am o bucăţică insignifiantă dintr-o inimă prea sinceră, nebun de sinceră, care deşi îşi găsise o magmă în care să ardă cu plăcere, şi-a găsit locul departe de mine,într-un corp zecimal, aproape perfect, lăsându-mi un vid incipient al cărui leac nu-l cunosc.Nici măcar colivia ochilor mei cameleonici nu se mai deschide, vâlvătăi se întrec în albul rece al lor şi mă arde totul, ca şi când aş fi stârnit mânia propriei inimi...încet, o aripă se scaldă în ţărână, iar alta o trage într-un vis de nicăieri...arde...totul-şi nu pot decât să privesc cum se transformă unica metaforă din mine într-o zecimală care socoteşte fără voia mea octombrie, noiembrie,decembrie...
   La ce mi-ar folosi o viaţă eternă dacă n-am o inimă, dacă mi-aş pierde la nesfârşit amintirile, dacă n-aş avea vântul care să mă aprindă la nesfârşit?La ce mi-ar folosi să-mi învăţ sufletul să trăiască atunci când el se teme mai mult ca orice să moară?Poate pentru asta ai nevoie să-ţi aduni tot timpul suveniruri de la viaţă...ca să ştii că a existat o secundă care te-a rupt din jocul unor iele, care te-a împiedicat să te temi că ai devenit un străin pentru tine- o secundă în care vei ştii că, scuturându-ţi haina de scrum, ai împrăştiat tot ce era etern...
 Poate trebuie doar să se stingă focul, să ardă mocnit,incendiind fiinţa, şi ,după,să se oprească, lăsând jarul să spună că ...şi păsările Phoenix rămân cenuşă câteodată...