Noi, la țară, ne dăm bună ziua. Poate pentru că nu contează prea mult de unde vii și unde mergi. Aici ți se luminează sufletul când îți privești bătrânii satului răspunzându-ți, deși nu te mai recunosc de multă vreme. E ca și cum un maidanez bine dresat se întoarce mereu și mereu la casa lui, iar atunci, ceilalți câini îl adulmecă și se opresc din lătrat pentru că știu că mai demult a fost exact ca ei. La țară, ești tu împreună cu sufletul tău neîntinat, și cei care îl privesc de peste garduri, ca și când ar fi fost tăvălit pe noroioasele pavaje bucureștene. Dar, orice-ar fi, la țară, ești de-al locului.Noi, la țară, ne uităm urât la tine doar din ogrăzi.
Poate pentru că nu știm să ridicăm privirile asupra celor care ne greșesc și pentru că ne considerăm oameni mărunți, prea mărunți să ținem piept vânturilor reci ce bat dinspre București. La sat ești, deci, doar privit din umbră, cu ură sau cu amuzament , ca cel de după perdea să-și omoare timpul cu ceva, să mai descoasă cu privirea un rătăcit sau ca să fie pe-aproape, să-ți ajute la nevoie. La urma urmei, la țară ești om.
Noi, la țară, iubim pământul. Și el ne iubește la rându-i. Poate pentru că suntem una cu el, pentru că îl muncim ca și cum ar fi jumătate dintr-un neuron mai leneș și pentru că apreciem toate roadele oferite, care vor ajunge pe un preț de nimic pe tarabele luxoase din Obor. Pământul e viață și moarte în același timp, dar pentru săteni e un motiv de a-și dovedi virtuțile, căci un țăran știe ce important e să ai ceapa crescută de tine în cămară. Astfel, când el se uită la cer, nu se gândește la infinitatea lui, se gândește că nu i s-a uscat fânul și că îl prinde ploaia dacă mai zăbovește mult. De aceea, se zice că țăranii sunt oameni cu picioarele pe pământ.
Noi, la țară, stăm la masă cu Dumnezeu. Poate pentru că după o zi de muncă, țăranul nu uită să se închine în fața mesei și să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru putere și sănătate. În cutele mâinilor istovite ale țăranilor poți citi întreaga lor viață, pe fețele lor poți citi veri arzătoare și ierni degerânde, în privirea lor poți vedea o strălucire mică ce palpită în fața morții de care nu se tem și pe care o îmbrățișează resemnați.Țăranii sunt mândri, dar sunt oameni cu frica lui Dumnezeu.
Noi, la țară, călcăm în străchini. În timp ce voi ceilalți călcați galeș peste asfalte, țăranul o va lua drept prin mocirlă. Poate pentru că e mai important să ajungă la destinație, sau pentru că e mai bine să își mânjească hainele cu noroi decât cu rușine. Orice-ar fi, țăranul știe să râdă ca sfecla la inundație, cum îmi zicea bunicul mereu.
Noi la țară ne-am cununat sufletele cu omenia. Eu cred că tot de acolo am învățat să ne dăm cu săniile pe derdelușul vieții. Și atunci când am căzut, împinși fiind, nu am plâns în fața nimănui, am luat hățurile în mâini și ne-am înțelenit acolo unde nu era decât pojghiță. Eu cred că țăranul e de trei ori țăran- o dată când se naște, o dată când admite că e țăran și când se încăpățânează să rămână țăran. De aceea, eu cred că țăranii nu mor cu adevărat, doar le slăbesc puterile și se refac fără ca noi să știm.
.jpg)
