marți, 13 ianuarie 2015

De 3 ori țăran

   Noi, la țară, ne dăm bună ziua. Poate pentru că nu contează prea mult de unde vii și unde mergi. Aici ți se luminează sufletul când îți privești bătrânii satului răspunzându-ți, deși nu te mai recunosc de multă vreme. E ca și cum un maidanez bine dresat se întoarce mereu și mereu la casa lui, iar atunci, ceilalți câini îl adulmecă și se opresc din lătrat pentru că știu că mai demult a fost exact ca ei. La țară, ești tu împreună cu sufletul tău neîntinat, și cei care îl privesc de peste garduri, ca și când ar fi fost tăvălit pe noroioasele pavaje bucureștene. Dar, orice-ar fi, la țară, ești de-al locului.

   Noi, la țară, ne uităm urât la tine doar din ogrăzi.
 Poate pentru că nu știm să ridicăm privirile asupra celor care ne greșesc și pentru că ne considerăm oameni mărunți, prea mărunți să ținem piept vânturilor reci ce bat dinspre București. La sat ești, deci, doar privit din umbră, cu ură sau cu amuzament , ca cel de după perdea să-și omoare timpul cu ceva, să mai descoasă cu privirea un rătăcit sau ca să fie pe-aproape, să-ți ajute la nevoie. La urma urmei, la țară ești om.

   Noi, la țară, iubim pământul. Și el ne iubește la rându-i. Poate pentru că suntem una cu el, pentru că îl muncim ca și cum ar fi jumătate dintr-un neuron mai leneș și pentru că apreciem toate roadele oferite, care vor ajunge pe un preț de nimic pe tarabele luxoase din Obor. Pământul e viață și moarte în același timp, dar pentru săteni e  un motiv de a-și dovedi virtuțile, căci un țăran știe ce important e să ai ceapa crescută de tine în cămară. Astfel, când el se uită la cer, nu se gândește la infinitatea lui, se gândește că nu i s-a uscat fânul și că îl prinde ploaia dacă mai zăbovește mult. De aceea, se zice că țăranii sunt oameni cu picioarele pe pământ.

   Noi, la țară, stăm la masă cu Dumnezeu. Poate pentru că după o zi de muncă, țăranul nu uită să se închine în fața mesei și să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru putere și sănătate. În cutele mâinilor istovite ale țăranilor poți citi întreaga lor viață, pe fețele lor poți citi veri arzătoare și ierni degerânde, în privirea lor poți vedea o strălucire mică ce palpită în fața morții de care nu se tem și pe care o îmbrățișează resemnați.Țăranii sunt mândri, dar sunt oameni cu frica lui Dumnezeu.

   Noi, la țară, călcăm în străchini. În timp ce voi ceilalți călcați galeș peste asfalte, țăranul o va lua drept prin mocirlă.  Poate pentru că e mai important să ajungă la destinație, sau pentru că e mai bine să își mânjească hainele cu noroi decât cu rușine. Orice-ar fi, țăranul știe să râdă ca sfecla la inundație, cum îmi zicea bunicul mereu.

  Noi la țară ne-am cununat sufletele cu omenia. Eu cred că tot de acolo am învățat să ne dăm cu săniile pe derdelușul vieții. Și atunci când am căzut, împinși fiind, nu am plâns în fața nimănui, am luat hățurile în mâini și ne-am înțelenit acolo unde nu era decât pojghiță. Eu cred că țăranul e de trei ori țăran- o dată când se naște, o dată când admite că e țăran și când se încăpățânează să rămână țăran. De aceea, eu cred că țăranii nu mor cu adevărat, doar le slăbesc puterile și se refac fără ca noi să știm.











vineri, 30 mai 2014

Am pus pariu cu vântul, dar el nu știe.

Oriunde ai fi, vino.

   Acum, în seara asta atât de plină de țânțari.O să ne așezăm pe iarbă, acolo unde două tufe de trandafirași albi își suflă mereu una alteia în nas, o să te cuprind după mijloc și n-am să-ți mai dau drumul-ca să nu te muște nicio insectă.O să te las să-mi spui cât de obosit ești și o să râd puțin de tine și de cearcănele invizibile pe care ai tot încerca să mi le arăți.Poate că te-ai încrunta repejor, dar ți-ai reveni de îndată ce mi-aș trece mâinile prin părul tău, știi cum, exact cum piaptănă valurile mării nisipul.Ai adormit? Nu e bine, trezește-te! Trezește-te și hai să o luăm de la capăt.
Oricine ai fi, vino.
   Cât crezi că mai pot să îți păstrez un loc lângă mine, în metrou? Știi și tu că lumea e agitată, poate că te-au îmbrâncit și pe tine când încercai să stai cuminte într-un colț, așteptând să cobori la prima.Hihi, poate că într-o zi și eu te-am lovit zdravăn cu vreo privire-două, că mai obișnuiesc să fac asta.Așa de mult îmi place să văd fața aia care îndură cu atât orgoliu bărbătesc!Numai că nu știu cum te cheamă și nici nu știu pe unde zăbovești, că ți-aș zice să grăbești pasul și să te îndrepți spre mine.
Oricui ai aparține, vino.
   Eu am mai multă nevoie de tine, de noi. Haide, o să mergem mult pe jos, în locuri felurite și o să-ți rânjesc mai ceva ca Monalisa. N-o să te prea încânte ideea că te-ai înrolat în viața unui copil ca mine, dar va fi cam târziu să mai poți dezerta.Așa că, dragule, eu o să-ți fiu, la bine și la rău, cazarmă.Luptăm împreună cu inamicii, asta dacă mă lași să mă urc în spatele tău adesea și să-ți spun ce-am mai făcut.Chiar așa, tu ce mai faci? Dacă ești bine, atunci află că mie îmi lipsești și că mă gândesc mereu cu melancolie la cea care te are, la cea care nu te mai poate avea și la cea care te vrea, ca și mine. Ei bine, asta e atunci când mă gândesc așa abrambura, că acum  îmi mai aranjez o dată șuvițele de păr și-mi suflu-n mâneci, că e cald, ți-am spus.
Oricât ar dura,vino.( încadrează-te în sfertul academic, te rog)
   Nu știu de ce tocmai tu nu ești în rând cu lumea și nu-mi mai vii.N-ai și tu un câine să-ți latre, o alarmă enervantă?Mă pripesc, poate n-ai, așa e.Poate te trezești singur în fiecare dimineață, dar când o să ajungi, chiar și așa târziu, mă asigur eu că o să ai un ceas și o să-l porți măcar de dragul meu.Uneori mă gândesc că dacă ai veni, poate chiar acum, în clipa asta, ți-aș sări de gât ca o nebună și te-aș ruga să dansezi cu mine, pe melodii afone sau pe refrenele inimilor noastre.
Ce să-ți mai spun, vântul ăsta din București numără îndrăgostiți din două-n două stații.Așa că, vino, să ne numere și pe noi!


sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Defapthabarnam.

Înțeleg prin ce treci.
   Azi te gândești dacă să te trezești la 8 sau la 10, te mai rostogolești o dată în pat și până să te rogi să-ți strige cineva din spate să nu-ți faci griji, constați că ești dezvelit și că deja nu mai contează. Ești așa de treaz de tine că ora e doar o etichetă în care e înfășurat ceasul din perete, ești așa de treaz că preferi să privești gloata de la fereastră.
Înțeleg prin ce treci.
   Te-a întrebat cineva acum câteva minute dacă ești romantic și n-ai știut ce să răspunzi.Dar te vedeai departe, la tarabe zicând: Serviți-mă, vă rog, cu un kilogram de zâmbete la pachet, cu o pereche de pleoape întredeschise asezonate cu vorbe amețitoare; Păstrați restul, eu mă duc să stau pe o bancă la răsărit.
Înțeleg prin ce treci.
   Habar nu ai prin ce treci, dar te simți bine să auzi că nu ești singurul.Pe moment. Apoi te întrebi cum de eşti aici, apoi acolo, apoi niciunde. Eşti unul între acei mulţi şi niciunul în tine însuţi, eşti un plop şi eşti o pădure, eşti...şi, nu eşti.Cine eşti ?
Înţeleg prin ce treci.
   Şi nu mai ştii cum să suporţi tăcerile, cum să asculţi pauzele dintre cuvintele nespuse, cum să te supui legilor nescrise ale junglei care îţi zace orizontal în suflet.Şi te gândeşti cum ar fi să-i dai un scaun, aşa , să se aşeze vertical.Dar nu...Te simţi deculţ într-o tavă de jar şi ştii că îţi place.Dar n-ai mai ars niciodată aşa şi brusc ai revelaţia unei păsări phoenix. Oare zbor, mă, şi eu ?Nu zbori, eşti mai înnegurat ca noaptea, eu ştiu asta.Pentru că...
Înţeleg prin ce treci.
   Îți cauți disperat viciile și încerci să le ordonezi, ca să te minți din nou că știi ce e cu tine.Găsești apoi o melodie pe youtube care pare să rezume tot ce simți , te crezi zeu gândindu-te că nu mai știe nimeni asta.Ești, până la urmă, dincolo de ei și dincoace de tine.
Înțeleg prin ce treci.
  Îi vezi apoi pe toți.Te condamnă și te cred slab pentru că ai ales să te comporți așa.Îți pasă mai mult decât crezi, mai mult decât are impresia portăreasa aia căreia îi zâmbești în fiecare dimineață, ca să vadă cât de jovial ești mereu.Păi îți pasă pentru că știi că pe undeva, dedesubtul umorului tău se ascund decizii cărora e cam târziu să te sustragi.Mai mult, ești lucid în toată cursa asta nebună și te doare de fiecare dată când pleci de la ei.Poate nu știi, dar ești om.
Înțeleg prin ce treci, îți spun.

   

marți, 12 noiembrie 2013

Eu spun că...

Sunt clipe în care nu mai ştiu dacă mi-e frig de tine, de mine sau de vânt.Şi în timp ce merg pe jos,cu picioarele tremurânde, brusc, nu mai ştiu dacă sunt goală în faţa conştiinţei mele sau dacă m-am golit de anotimpuri, căci mâinile-mi sunt reci şi vorba caldă.Şi ştiu că mă voi mai întoarce şi mâine tot pe acolo, amintindu-mi cum într-o zi umedă de toamnă mi-am pierdut veşnicia clipei şi am mai uitat încă puţin de mine.Vreau să scriu înşiruit, fără pauze şi fără alineate reci şi goale ca viaţa mea.Vreau să spun totul în fraze frumoase, vii şi pline de mine,vreau să scriu  ca să nu fie nevoie să mă las ucisă de o inimă lăsată de câteva zile la ghenă, ca să nu-mi aud urlând fioroase toate gândurile mele.Vreau să povestesc cum dintr-un măr nu o să faci niciodată o pară, cum dintr-o perdea nu ai să faci niciodată rochie de bal, cum dintr-un haos n-o să...se nască iubire.O să pun totuşi alineate, da, o să fac asta pentru că acum mă simt mai rece ca streaşinile unei case, iarna.
   Sunt clipe când mi-aş scălda inima asta aşa de cârpită, în suferinţele tale.Aş putea să aştept să se dizolve acolo sau aş putea să sper că mă vei iubi ca şi cum inima mea ar fi fost pastila efervescentă de care aveai nevoie.Mi-aş parafraza rănile şi ciocnirile existenţei mele şi te-aş putea ascunde sub spinarea unei paranteze, ne-ar fi fost aşa de bine că ,de fericire, te-aş fi lăsat să-mi porţi virgula.Iar tu...tu m-ai fi sărutat pe frunte aşa cum sunt sărutaţi copacii de muşchii lor verzi.Tot aşa m-aş fi lăsat pierdută în îmbrăţişările tale, întinzându-mi suflul greu peste ochii şi buzele şi zâmbetele tale.Eh, da' ştii şi tu că ce-a fost des e mult mai rar aşa că pune-mă, pune-mă pe jar şi aprinde-mi tăcerile, sau îngroapă-mi oftările.Ştiu că îţi e bine să fii exilat de mine, ştiu că viaţa nu m-a trimis înaintea ta ca la acele mari întâlniri, şi mai ştiu că mâine mă voi îmbrăca cu rochia aia care mă face să par mai tristă decât de obicei.
   Îmi vine să mă însingurez în toate iubirile pe care le-am trăit vreodată şi de-aş putea să trag şi uşa după mine, aş ştii că nu mă trage curentul. Îmi vine să mă plimb singură, pe străzi, noaptea, şi să aştept să vii la un moment dat şi să îmi spui că mă căutai demult, că te-ai stropit şi că eşti aşa de supărat că am luat-o înainte. Să mă pupi ca pe copii, sau părinteşte, şi să mă cerţi că nu ascult niciodată de tine. Ieri voiam să ştiu să iubesc, să te iubesc pe tine, acum vreau să ştiu să merg pe străzi fără să vă mai aştept să-mi răsăriţi din urmă. De fapt, ştiu prea bine ce vreau, dar nu vreau să fi ştiut.
   Sunt clipe când nu mai ştiu dacă vreau să aştept, pe tine, pe mine sau autobuzul. Şi în timp ce merg...

marți, 17 septembrie 2013

Inimă fără de croitor și poveste fără de sfârșit

   Așază-te. Să îți spun ceva...omul poate scăpa din mrejele multor situații, poate scăpa gratiilor, poate scăpa destinului, poate scăpa ploii, se poate sustrage nedreptăților, dar e un lucru căruia omul nu îi poate scăpa. Inimii sale.
Da, inimii, nu te îndoi de ce îți spun, copile. Am văzut atâtea filme la viața mea încât aș putea să spun că știu totul despre dragoste, dar mai nimic despre inimi. Am văzut atâtea lucruri scrise despre inimi încât singura certitudine pe care o am este că ea are două atrii și două ventricule.Nu e de mirare că mi-a plăcut așa de mult biologia, până la urmă tot prin ea ne justificăm temerile.Iată, când eram de vârsta ta, obișnuiam să cred că în cele două atrii se află tot ceea ce putea da vieții sens: putere, perseverență, bunătate, căldură, iar în cele două ventricule se afla tot ceea ce putea asigura echilibrul, adică: naivitate, ură, fragilitate, umbră.Cumva, în mintea mea totul se amesteca și făcea ca inima fiecăruia să fie întreagă, un univers într-o cutie care se zbate. Nu-i așa că gândeam frumos?Nu-mi răspunde, o să-mi spui pe urmă, acum îți povestesc eu.
   Uite cum stă treaba, o să vină vremea să îți asculți inima, și, nu, prostuțo, nu mă refer să încerci să-ți lungești urechile pâna la piept ca să auzi cum bate.Am atâtea să îți spun...Vezi tu, mulți zic că viața asta a noastră e ca un film, dar eu nu am crezut niciodată așa. Ei cred că și cu noi e la fel, mor câțiva actori principali ca să răzbune păcatele străvechi, personajele negative sunt pedepsite pe parcurs și la sfârșit, după ce totul a fost săvârșit, se îmbrățișează doi oameni, cel puțin, mărturisindu-și iubirea în bătaia soarelui. Dar ascultă-mă, că nu e așa. În viață, înainte să moară, oamenii își inveninează inimile în fel și fel de chipuri, și tăcerea lor e mai grea decât o închipuie filmele.Apoi, cei doi oameni care zâmbesc la apus nu sunt întotdeauna fericiți, câteodată îmbrățișările astea sunt cu speranța că și inimile lor se vor îmbrățișa într-o zi. Dar inimile nu ascultă decât de ele însele, și noi trebuie să le îngăduim.
    Și atunci ai să mă întrebi: Unde ne sunt fericirile croite pe măsurile inimilor noastre?
Iar eu o să te trimit la croitor, sau la somn, că pare-mi-se că a trecut ora ta și deja dăm în alte povești.Repede, învelește-ți inima, copile.
   

miercuri, 4 septembrie 2013

Inima e o cursă de șoareci

   De o vreme încoace simt niște ecouri dinspre dealuri pe care nu le-am văzut niciodată, dinspre asfalturi pe care nu am călcat niciodată. Și totul se oprește pentru o secundă ca și cum ar începe apoi pentru totdeauna o desfătare de simțuri străine.
   Mă doare-un ram, și-n loc de inimă îmi bate vântul.Mi-e așa de rău că mi se-nchină toamnele la picioare și mă mângâie cu ploi acide.Mi-e așa de dor de mine că am rupt buzunarele timpului și am încercat să le cos la loc cu ață.Azi, mi se pare că mă cară în spate niște voci de nicăieri și nu știu dacă vreau să se oprească sau să mă ducă undeva până vor cădea ostenite.
   Ieri, am primit locuri fără de graniță și m-am scăldat în preaplinul lor. Apoi, m-am gândit că vreau radiere ca să șterg normele, curcubee ca să pun cerului tapet și năframe ca să astup gurile norilor care vomită apă.Ce frumos! Nu mi-a ajuns, într-un final am cerut o inimă care să poată iubi.Nici asta nu a fost suficient, m-am lăcomit și am cerut ca acelei inimi să i se adauge opțiunea de a putea fi iubită la rându-i, dar asta nu era ceva ce poti incorpora, așa că am citit niște povești grozave despre dragoste, o să mă ajute sigur dacă procedez întocmai!
   Am lăsat inima undeva pe o stradă principală, acum o să aștept să o găsească cineva. Cred că inima e la fel ca o cursă de șoareci, trebuie să o pregătești meticulos înainte să o pui în funcțiune, ca să fie o momeală suficient de bună.Apoi, totul e o lucidă așteptare.Până la urmă, dintre toți șoarecii se nimerește unul mai lacom.Și ce dulce va fi victoria! Totuși, dacă nu e totul perfect, șoarecii doar vor mușca, dar nu-i vei prinde și nu îți permiți să irosești singura momeală, că e tot ce poți să pui la bătaie, e singura șansă.
    Eh, între timp, am să trec prin iarba asta atât de tăioasă și o să-mi așez capul într-o parte ca să aud cum vagabonțesc visele mele toate.Mă așez la marginea pădurii pe care, fiind copilă, o cutreieram, și mă pregătesc să îngân cucii, mi-e dor să-mi răspundă cineva la străfulgerările glasului.Mi-e dor de acele necondamnări, mi-e dor să ne întărâtăm corzile într-un dans ilegal de sunete. Pentru o secundă mă gândesc că dacă aș uita să merg, aș învăța să zbor.De vreme ce păsările pot să se înalțe după ce și-au julit aripile, de vreme ce soarele s-a mulțumit să împartă camera lui cu luna, de vreme ce câinii s-au obișnuit cu lanțul, de vreme ce apa poate deveni pădure, eu de ce n-aș putea învăța să zbor? Da, o să zbor într-o zi.

Până atunci, mă duc să verific cursa.Poate îmi amendez inima că n-a fost suficient de bravă sau, poate amendez un șoarece.Dacă nu, mai aștept.
 

joi, 15 august 2013

Crește în mine

   Creşte în mine un august solitar.Alunecă scoarţe şi seve tinere prin mine, se rostogolesc mere roşii şi frunze mănate prin gândurile mele de ţărancă fără obraji îmbujorați. Se îngână plopii fără soţ şi rândunelele buzelor mele cântă refrene halucinante.Cine să le-audă?Pe ulița mea nu trece nimeni când ies eu, sunt ca un Nică abandonat fără haine la lăsatul serii.
   Anul ăsta a plouat mult, păcat de suflet, că acolo nu aveam burlane.Mi se pare că nici pădurile nu mai sunt la fel de sălbatice ca în copilărie, parcă le-au putrezit răchitele și li s-au înmuiat stejarii. Și casele, casele sunt turnuri de fildeș fără de prispe și fără de chirpici, pe lângă care nu mai poți lăsa prăjini, că dă urât.Au căzut multe mane peste ochii mei, căci nu mai văd satul meu de altădată, nu mai văd cum zâmbiți. Sunteți cu toții niște injectați cu griji într-o zi de august.
   Se scaldă norișori grei prin mintea mea și fac plajă stelele, în august. De asta îmi vine să sucesc Pământul pe dos și să-l îmbrac în costum de baie vărgat.Îmi vine să vă zâmbesc din senin, pe bandă rulantă, să vă încurc pe toți atât de tare încât să nu știți decât să-mi răspundeți cu surâsuri caraghioase.

   Crește în mine un august solitar și în lăuntru-mi încă se vorbește despre fericire.