Inima e o cursă de șoareci

   De o vreme încoace simt niște ecouri dinspre dealuri pe care nu le-am văzut niciodată, dinspre asfalturi pe care nu am călcat niciodată. Și totul se oprește pentru o secundă ca și cum ar începe apoi pentru totdeauna o desfătare de simțuri străine.
   Mă doare-un ram, și-n loc de inimă îmi bate vântul.Mi-e așa de rău că mi se-nchină toamnele la picioare și mă mângâie cu ploi acide.Mi-e așa de dor de mine că am rupt buzunarele timpului și am încercat să le cos la loc cu ață.Azi, mi se pare că mă cară în spate niște voci de nicăieri și nu știu dacă vreau să se oprească sau să mă ducă undeva până vor cădea ostenite.

   Ieri, am primit locuri fără de graniță și m-am scăldat în preaplinul lor. Apoi, m-am gândit că vreau radiere ca să șterg normele, curcubee ca să pun cerului tapet și năframe ca să astup gurile norilor care vomită apă.Ce frumos! Nu mi-a ajuns, într-un final am cerut o inimă care să poată iubi.Nici asta nu a fost suficient, m-am lăcomit și am cerut ca acelei inimi să i se adauge opțiunea de a putea fi iubită la rându-i, dar asta nu era ceva ce poti incorpora, așa că am citit niște povești grozave despre dragoste, o să mă ajute sigur dacă procedez întocmai!
   Am lăsat inima undeva pe o stradă principală, acum o să aștept să o găsească cineva. Cred că inima e la fel ca o cursă de șoareci, trebuie să o pregătești meticulos înainte să o pui în funcțiune, ca să fie o momeală suficient de bună.Apoi, totul e o lucidă așteptare.Până la urmă, dintre toți șoarecii se nimerește unul mai lacom.Și ce dulce va fi victoria! Totuși, dacă nu e totul perfect, șoarecii doar vor mușca, dar nu-i vei prinde și nu îți permiți să irosești singura momeală, că e tot ce poți să pui la bătaie, e singura șansă.
    Eh, între timp, am să trec prin iarba asta atât de tăioasă și o să-mi așez capul într-o parte ca să aud cum vagabonțesc visele mele toate.Mă așez la marginea pădurii pe care, fiind copilă, o cutreieram, și mă pregătesc să îngân cucii, mi-e dor să-mi răspundă cineva la străfulgerările glasului.Mi-e dor de acele necondamnări, mi-e dor să ne întărâtăm corzile într-un dans ilegal de sunete. Pentru o secundă mă gândesc că dacă aș uita să merg, aș învăța să zbor.De vreme ce păsările pot să se înalțe după ce și-au julit aripile, de vreme ce soarele s-a mulțumit să împartă camera lui cu luna, de vreme ce câinii s-au obișnuit cu lanțul, de vreme ce apa poate deveni pădure, eu de ce n-aș putea învăța să zbor? Da, o să zbor într-o zi.

Până atunci, mă duc să verific cursa.Poate îmi amendez inima că n-a fost suficient de bravă sau, poate amendez un șoarece.Dacă nu, mai aștept.