Nu te cunosc...te recunosc

Motto:" Te-am cunoscut în zile triste,
            Când sufletul mi-era pustiu
            Şi te-am păstrat în gând
            Fără să vreau, fără să ştiu...''





   Nu-mi amintesc să fi chemat vreodată un mesager neobosit,să se împovăreze cu piatra mea filosofală, să-mi trimită şi retrimită propriile gânduri înapoi de parcă nu ar fi cunoscut niciodată sigiliul melancoliei...De fapt, nici măcar nu pot spune că mi te amintesc pe tine, deschizător al  minelor veşnice ale speranţei şi desţelenitor al coşmarurilor palpabile...nu mi te amintesc, ochiul meu nu te cunoaşte, dar eu te recunosc, recunosc în tine omul-suflet, orbecăind din adânc în şi mai adânc ieşirea de sub scoarţa unei cicatrici aproape uscate şi ,totuşi, ai venit...

   Eram tocmai la o  răscruce, o răscruce între "înăuntru" şi "înafară", şopteam doar lăuntrului meu cu intenţia să răzbată tăcerea pe dinafară, dar iată că m-ai oprit, poate fără să vrei, şi ai recreat spusul, ai ucis porumbelul fugitiv al unui "Bună!"cordial şi ai aşezat fiecare cuvânt sub portativul unui tril, până atunci necunoscut mie.Să fie într-adevăr efect Placebo şi aici, să fi strigat rădăcinile mele după seva ta vie?Posibil, dar dacă interpretez asta, ar însemna ca tu să fii pilula vindecătoare,o pilulă care se perfecţionează pe zi ce trece şi care îşi face efectul mai lesne decât un tratament intravenos.Cel puţin la mine ajunge substanţa dizolvată întotdeauna,cu bileţelul "Tu trebuie să fii tu...ok?"Dar eu sunt la fel ca şi tine.Suntem, înainte de a fi drumuri spre "înafară ", călători pe dinăuntru... în înăuntrul nostru, doar că tu eşti mai mult un Moromete care ghidează un şanţ către revărsare, în ploaia măruntă, ud până la piele, iar eu, eu îl înţeleg pe Moromete...Păstrăm amândoi, în suflet, sanctuare în faţa cărora îngenunchem şi ne împreunăm palmele pentru rugă de noi şi de alţii...alţii la fel ca noi-copaci ai drumului spre ei înşişi-şi împreună alcătuim păduri, păduri din sălcii plângătoare.Uneori ne adunăm împreună durerile ce ne-au gârbovit, de la distanţă însă; ne purtăm puterea de la unul la celălalt şi o vărsăm în ulciorul ce va urma să învie visurile veştede...

   Îţi mulţumesc că ai fost acolo,că eşti acolo, prezent în momentul fiecărui acum din mine, îţi mulţumesc că apari în clipele în care nu îndrăznesc să cultiv speranţă, îţi mulţumesc că invoci molcom ,alături de mine, "Dă-mi, Doamne,răbdare! ",îţi mulţumesc...

To you, my friend...

http://www.youtube.com/watch?v=ozUIslF9vv0

Eului Meu Perfect

  Motto:  "Lumea este gândită, oglindită şi închipuită în forme, ca un fel de fluviu heraclic nesfârşit de semne purtătoare de mesaj, de simboluri şi de imagini; toate ne poartă într-un timp şi într-un spaţiu din care vrem să ieşim."

 Vroiam să-ţi spun că,de azi, a venit momentul să purtăm un Război Rece, un război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt, dar va fi demarat în forţă,de asta te asigur.Eşti pregătit să te sacrifici, să pierzi în favoarea mea?Da, e dureros, dar în mine nu e loc decât pentru Eul Meu Imperfect, pe el îl vreau, înţelegi?Ca să fiu eu din nou, ca să renasc, am nevoie de el, nu vreau să-mi mai văd fiecare zi din viaţă urmându-şi acelaşi făgaş normal, nu mai pot să-mi las obrajii lipiţi de geamul aceluiaşi autobuz, nu mai vreau să-mi torturez zâmbetul să urce pe buze,nu...
  Nu mai vreau perfecţiune, nu te mai vreau...Prefer să alerg pe străzi albastre, să mă împiedic "în locul cel bun", să ascult poveşti banale, să-i desenez colegei de bancă găini pe caiete, să nu mai ridic mâna pentru a mă face ascultată de o mulţime, prefer să te reduc la tăcere şi să te invoc tot în momentele acelea pentru că tăcerea e singura care ar trebui să fie perfectă.Mi-ai spus cândva că un om perfect ştie să se oprească atunci când bate vântul mai tare, ştie să-şi facă inima să bată la unison cu gândul, se uită în fiecare zi în oglindă şi zâmbeşte la vederea unui fir rebel de păr, se teme, speră, luptă, găseşte puterea, fie ea cât de infimă, să se reîntoarcă la origini, să-şi astâmpere setea cu seva primordială, plânge, îşi pierde echilibrul când trebuie să păşească  pe bârna dintre viaţă şi moarte.Astăzi, însă, mă gândesc la un singur lucru-omul perfect e, de fapt imperfect.
   Îţi aminteşti?Ai fost cel care construia în interiorul meu o fortăreaţă de idealuri perfecte,de certitudini.Mi-ai stăpânit fiecare emoţie, ai tradus-o prin filtrul propriu şi abia apoi mi-ai oferit-o, m-ai facut să vreau mai mult, să pot mai mult, îţi mulţumesc...acum îmi vreau imperfecţiunea înapoi.Renunţ la război dacă renunţi şi tu la mine...Să facem un pact, eu o să merg agale, înainte, să-mi caut Eul Imperfect şi tu o să mă aştepţi undeva, în sufletul altcuiva, care are mai multă nevoie acum de tine.O să vină momentul când am să te strig, o să vină momentul când tu şi Eul Meu Imperfect veţi deveni aceeaşi metaforă, aceeaşi esenţă-esenţă R.
   Mă descătuşez de tine, de strategiile tale, nu o să te uit, dar, preventiv, o să sigilez toate ferestrele pe care vei încerca să le redeschizi în mine...

Să...

   Să....să mă laşi să-mi ridic de jos onoarea când se juleşte în genunchii-i prea fragili, să mă laşi să trec strada fără să privesc înainte, înapoi, în stânga sau dreapta, să mă laşi în urmă o secunda şi să nu mă întrebi de ce...Să... să ne construim propriul nostru ideal şi, hai, lasă-mă să modelez întreaga lume după el, cred că merită măcar lucrul ăsta...

Să ...să mă laşi să visez ziua, să mă laşi să mă împiedic-dar nu de prea multe ori-, să mă laşi să-mi imaginez că Pământul e pătrat, să mă laşi să sper că ceilalti 5.999.999.999 oameni încă nu o să  poată umple singurul compartiment  pe care îl deschizi adesea.

   Să...să mă laşi să transform pentru noi punctul în virgulă, să mă laşi să termin glorioasă războiul meu emoţional şi apoi să mă îmbrăţişezi ca şi cum singurele semne de punctuaţie pe care le-am învăţat împreună ar fi cele trei puncte de suspensie-emoţia, suspansul,dragostea-, să mă laşi să-ţi învăţ tăcerea,să mă laşi să mă alătur ei...

   Să...să mă laşi să cred în continuare că 10 degete încă păstrează o legătură dincolo de spaţiu şi timp,să mă laşi să dau vina pe vânt când îmi zboară cuvintele pe unde nu trebuie, să-mi laşi ochii să pătrundă în universul alor tăi....

   Să...să ne lăsăm purtaţi de micile stângăcii ale fiecărui început al nostru...poate... poate lupta intensă cu noi înşine,împreună, ne va transforma visul în ideal, iar idealul se va încarna în fiinţa fiecăruia din noi doi.

Ecou...

Î: -"Fată cu ochii cameleonici,de ce mă pierd în albastrul ochilor tăi, visez în verdele lor şi simt că trăiesc în griul plin de viaţă din ei?"

R:-"Pentru că ochii mei nu te lasă ,de fapt, să te pierzi, eşti acolo,vei fi acolo ,eşti viaţa din ei, surâsul lor...da, asta trebuie să fie, asta e..."

http://www.youtube.com/watch?v=WSIza0Khgug

Fata cu ochii cameleonici...

   Şi n-ai unde să te ascunzi, ochii ei te pătrund adânc,trec prin tine, şipotindu-ţi sufletul ca o vâslă nevăzută...Dacă mă uit atent, sub bretonul ei  sălăşluiesc două diamante, închise în două mici colivii, care însă nu le răpesc decât zborul, căci strălucirea va fi întotdeauna a lor...
   Azi, ochii îi sunt albaştrii...
   Şi...uită-te, uită-te în ochii ei fără să te panichezi -n-o să te pierzi încă hipnotizat  acolo- şi, totuşi, n-ai unde să fugi dacă azi plânge albastru.Dar măcar o să te ridice din străfundul lacrimilor ei la fiecare 10 secunde, pe infinitul pleoapei ei, dar atât.
   Ştii...lacrimile ei albastre prind aripi uneori!Da...dar păcat că se lovesc adesea de umbra omului-perete(ce-i drept, a cam tot urmărit-o) şi devin sângerii.Atunci nu le mai recunoaşte ca fiind ale ei- pentru că dacă nu sunt albastre, sunt imperfecte şi,deci,străine, şi le lasă căzute, făcând loc în colţul coliviei pentru altele noi.Alteori, ochii ei albaştri surâd sub gene şi, din învălmăşeala sentimentelor suprimate, scoate la iveală cerul senin de după o zăpadă de primăvară. Într-adevăr, ochii ei sunt albaştri, după cum mă şi aşteptam.
   Dar, hey!!Nu vede bine??Poate s-a trezit de dimineaţă cu o miopie acută sau s-a teleportat într-o lumină difuză, dar e oare aceeaşi fată cea care se recunoaşte acum în oglindă?Cine i-a dăruit două safire şi unde-i sunt diamantele?E ciudat...a venit vara, s-a plantat gazon în ochii ei şi ea nici măcar nu realizează.
   Credeam că n-am să trăiesc să văd vreodată amurguri verzi scăldate în răsărituri albastre, dar totuşi...pleoapele ei asta ascund.Să fie oare o reinventare a posibilului sau e o pictoriţă mult prea dibace?Am vrut s-o întreb adesea, deşi nu o vedeam niciodată cu pensula în mână, dar, de fiecare dată când mă apropiam de ea, o forţă mai presus de mine, prea puternică s-o pot îngenunchea, mă trăgea înapoi.Aşa că am aşteptat, gândindu-mă că poate noaptea, când nici măcar vântul n-o mai putea prigoni, îşi va lua pensula în mână şi va picta din nou nişte colţuri de penumbră la deschiderea celor două colivii fără încuietoare.Dar nu...ea muta mereu tablourile ei misterioase în colivii cu mult înainte să mă dumiresc.E ciudată?Poate că e, dar eu aş numi-o mai degrabă surprinzătoare, pentru că e deja a treia zi de când m-am hotarât s-o analizez în detaliu, şi încă nu mi-a dat răgaz să soluţionez misterul.
   Ştiu că o legendă din Mexic  spune că arborele universului are două braţe.Unul al dragostei şi unul al durerii.Şi mă gândeam că poate şi ea e la fel-închide în sine răsărituri albastre şi amurguri verzi, dar, tocmai când mă pregăteam să-mi răspund mie însumi, iată că se întoarce cu faţa spre mine.O privesc, mă priveşte la rându-i, dar tace, căci nu ştiu de ce, dar pare să aibă satisfacţia că totul a funcţionat exact cum îşi dorea, şi îmi întoarce din nou spatele, înainte să realizez că, pentru o secundă, am murit sub spectrul corolelor de plumb ce plutesc  acum în ochii ei .Mi-am revenit la fel de brusc, am conştientizat că stăteam încă la fereastră, privind-o, dar nu mai eram doar eu şi ecoul gândurilor mele, cineva se apropia...
   Am plecat în sfârşit capul, mi-am sigilat misterul încă neelucidat,în minte, dar cuvintele erau singurele care continuau să alunece...
   --Şi...nici azi n-am aflat cine e ea...
   --Păi,cum aşa?Nu ştiţi??Chiar nu ştiţi?-îmi tot reproşa vocea stinsă de lângă mine-EA E FATA CU OCHII CAMELEONICI...