Eu spun că...

Sunt clipe în care nu mai ştiu dacă mi-e frig de tine, de mine sau de vânt.Şi în timp ce merg pe jos,cu picioarele tremurânde, brusc, nu mai ştiu dacă sunt goală în faţa conştiinţei mele sau dacă m-am golit de anotimpuri, căci mâinile-mi sunt reci şi vorba caldă.Şi ştiu că mă voi mai întoarce şi mâine tot pe acolo, amintindu-mi cum într-o zi umedă de toamnă mi-am pierdut veşnicia clipei şi am mai uitat încă puţin de mine.Vreau să scriu înşiruit, fără pauze şi fără alineate reci şi goale ca viaţa mea.Vreau să spun totul în fraze frumoase, vii şi pline de mine,vreau să scriu  ca să nu fie nevoie să mă las ucisă de o inimă lăsată de câteva zile la ghenă, ca să nu-mi aud urlând fioroase toate gândurile mele.Vreau să povestesc cum dintr-un măr nu o să faci niciodată o pară, cum dintr-o perdea nu ai să faci niciodată rochie de bal, cum dintr-un haos n-o să...se nască iubire.O să pun totuşi alineate, da, o să fac asta pentru că acum mă simt mai rece ca streaşinile unei case, iarna.
   Sunt clipe când mi-aş scălda inima asta aşa de cârpită, în suferinţele tale.Aş putea să aştept să se dizolve acolo sau aş putea să sper că mă vei iubi ca şi cum inima mea ar fi fost pastila efervescentă de care aveai nevoie.Mi-aş parafraza rănile şi ciocnirile existenţei mele şi te-aş putea ascunde sub spinarea unei paranteze, ne-ar fi fost aşa de bine că ,de fericire, te-aş fi lăsat să-mi porţi virgula.Iar tu...tu m-ai fi sărutat pe frunte aşa cum sunt sărutaţi copacii de muşchii lor verzi.Tot aşa m-aş fi lăsat pierdută în îmbrăţişările tale, întinzându-mi suflul greu peste ochii şi buzele şi zâmbetele tale.Eh, da' ştii şi tu că ce-a fost des e mult mai rar aşa că pune-mă, pune-mă pe jar şi aprinde-mi tăcerile, sau îngroapă-mi oftările.Ştiu că îţi e bine să fii exilat de mine, ştiu că viaţa nu m-a trimis înaintea ta ca la acele mari întâlniri, şi mai ştiu că mâine mă voi îmbrăca cu rochia aia care mă face să par mai tristă decât de obicei.
   Îmi vine să mă însingurez în toate iubirile pe care le-am trăit vreodată şi de-aş putea să trag şi uşa după mine, aş ştii că nu mă trage curentul. Îmi vine să mă plimb singură, pe străzi, noaptea, şi să aştept să vii la un moment dat şi să îmi spui că mă căutai demult, că te-ai stropit şi că eşti aşa de supărat că am luat-o înainte. Să mă pupi ca pe copii, sau părinteşte, şi să mă cerţi că nu ascult niciodată de tine. Ieri voiam să ştiu să iubesc, să te iubesc pe tine, acum vreau să ştiu să merg pe străzi fără să vă mai aştept să-mi răsăriţi din urmă. De fapt, ştiu prea bine ce vreau, dar nu vreau să fi ştiut.
   Sunt clipe când nu mai ştiu dacă vreau să aştept, pe tine, pe mine sau autobuzul. Şi în timp ce merg...