vineri, 15 februarie 2013

Despre cum încep sfârşiturile.

Aşa începe...ca-ntr-un joc...

   Mi-am promis să alerg transpirată  până la prima bază şi să beau o gură de apă, apoi să păşesc agale spre marele final, fără să trişez, fără scurtături şi fără energizante...da, aşa începea acest pact cu descătuşarea mea   de începuturi...

Aşa începe...ca-ntr-un proces...

   Mi-am promis să îmi obţin verdictul final fără negocieri îndelungate, cu documentele tuturor eşecurilor mele pe masă, cu martorii încercărilor mele la bara de judecată, cu o inimă ce nu va comite sperjur şi cu bietul meu suflet vărsat în blide, ca probă...
Aşa începe... ca-ntr-un vis...

   Mi-am promis să ajung la final ca să nu mi se mai deşire începuturile în minte, ca să îmi ştiu cugetul lin, urechea inundată de culori vii şi pe mine,ei bine,pe mine să mă ştiu săturată de pofte de orice fel...
   Mi-am promis să uit şi să rămân aici, în mine, în sfârşit goală de temeri, de promisiuni şi de aşteptări, golită de naşteri conceptuale, de tranzacţii sentimentale...
Aşa începe...ca-ntr-un dans...
   
   Mi-am promis că voi ştii să mă conduc în tangoul final, pas după pas, cu eleganţa tranşantă a unei înlănţuite, fără leziuni semnificative, dreaptă în faţa unui nustiucine ce va încerca să mă ia în braţe şi în suflet pe nişte acorduri prestabilite...
Aşa începe...ca-ntr-un act de vandalism...

   Mi-am promis că mă voi înarma numai cu mâinile mele uscate, voi sparge vitrinele ce-mi adăpostesc trecutul, le voi adăpa la pieire şi apoi mă voi preda  finalului, aşa, pur şi simplu...
Aşa începe...ca-ntr-un potop...

   Mi-am promis să îmi împing începuturile în noroi şi apoi să le fac cadou o cărămidă, cu care să înveţe singure să-şi construiască streaşini sub care să se ascundă de neghiobi.
   Mi-am promis că o să stau în ploi mai acide ca apa minerală, numai ca să răcească şi începuturile astea care se ţin scai de mine...apoi am să le dau o batistă, să se şteargă-de tot!

Aşa începe...ca-ntr-un joc cu... LOVITURI DE PENALTY :

Entuziaste, încordate, ratate, ÎNCEPUTURILE PASEAZĂ CĂTRE FINAL.
 
 

marți, 5 februarie 2013

Abstractisme de scriere.


Motto:"Aşa cum sunt trebuie să fiu căutat în ceea ce scriu, căci ceea ce scriu este rezultatul exact şi chibzuit a ceea ce gândesc şi văd."

                                   Antoine de Saint-Exupery

Eu scriu aşa, ca dintr-o altă lume, ca şi când toate cuvintele capătă contururi complicate odată ieşite de sub mâna mea, că se împleticesc în mintea  celui ce le citeşte, sugrumându-i orice alte căi aferente de înterpretare.Nu scriu ca să fiu o replică a vreunui autor, scrierile mele nu sunt prelegeri sau îndreptare morale, nu scriu simplu pentru că nu vreau să fiu înţeleasă sau citită aşa cum se citesc cărţile obişnuite, acelea care îţi dau impresia că te identifici total şi crezi că ţi le-ai însuşit într-atât încât nu ai putea să le uiţi niciodată-iluzoriu, căci tot ce nu îţi aparţine e predispus la uitare...
   Eu scriu aşa, ca să îmi leg iţele în nod şi să-mi ţes visul cu litere, ca să mă străbat pe mine şi pe alţii în brazde şi apoi să implantez idei.Scriu ca să pot reveni la mine, la alţii.Nu îmi măsluiesc gândurile, nu aş putea să le scriu simplu pentru că nu ştiu să scriu în felul acesta şi nici nu vreau să învăţ.Simplu îmi apar numai atunci când curg ca în şiroaie pe coli imaculate sau pe pagini cu antet şi subsol.Nu pot să polemizez, nu pot aborda subiecte politice-mă dezgustă modul în care se face critica, aşa, matematic, raţional, eronat.Raţional e pentru mine conceptul, apoi totul e o derivare din/de tine, îmbrăcată în idei la fel de infectate de sinele tău-puţine lucruri sunt raţionale.Accept raţionalul pentru simplul motiv că mi s-ar părea abstract să trăiesc în pom şi nu într-o casă cu un pat comod, accept raţionalul pentru că ar fi stupid să facem cu toţii piruete în mijlocul strazii şi tot aşa, dar nu e sănătos să fii raţional în sensul brut, rece, tăios, aşa cum nici  nu e totul să patinezi spre rampa ta de vis.
   Îmi place să cred că scrisul e un soi de poveste "în ramă", o poveste în altă poveste adică, două sau mai multe etaje de reflexie, într-unul te creezi pe tine, zămislitorul de vorbe, şi în următorul stochezi timpi şi adevăruri, pe care le redai lor, cititorilor.Sau, cum să explic?E ca şi când ai pune nişte rufe la înnălbit în clor, le frămânţi cu propriile mâini şi aştepţi să iasă de-acolo Albă-ca-Zăpada, apoi le întinzi pe culme, să se usuce şi să le vadă vecinii,poate.Dar de-abia în nivelul următor, dai rufele la purtat.Aşa e şi cu scrisul, nu mereu e alb sau negru, dar ideea e că nu te aştepţi ca ei, ceilalţi să îţi poarte poveştile, să şi le însuşească.
   Eu scriu aşa, cu gândul că într-o zi mă voi mobiliza să-mi adun neroziile într-o carte, o carte ce o să năucească minţi, ce o să le întregească sau o să le facă să surâdă, sau nu o să aibă niciun efect.Eu scriu pentru că sunt o sclavă a adevărurilor frumos ambalate, scriu pentru că îmi place să arăt că viaţa e mai haioasă în metafore la care nimeni nu s-a gândit, scriu pentru că dezgustul şi spleen-ul au rolul lor în poveşti şi nu ar trebui suprimat, scriu pentru că nu sunt condamnată şi pentru că nu mi-ar păsa dacă s-ar întâmpla asta, scriu pentru că nu pot ştii cum sunt percepută-şi asta mă fascinează!