Ianuarie.

Plouă în ianuarie, mărunt, sfidător şi din senin...plouă peste zăpada din decembrie.
Plouă în dendritele uscate ale sufletului, plouă sec, plouă diluând substanţele primordiale, plouă peste neaua murdară din inima ei colţuroasă...plouă.

   La doi paşi de ei toţi , la un pas de sine însăşi, la o asonanţă de timp şi la o dihotomie de sentimente, o găseşti pe ea, plouată, pustie şi palidă, ca o chinezoaică veritabilă între rotofei cu respiraţia grea, cu faţa roşie şi mergând încoace şi încolo bolborosind aievea.Uneori, o găseşti întretăind drumurile trecătorilor şi pălind încurcată după fiecare gest, pentru ca mai apoi să-ţi zâmbească dintr-o dată, ca şi cum tocmai ai fi prins-o declanşând o avalanşă de care numai ea ştie şi tu eşti nevoit să participi tacit, ca un complice la ceva uriaş;Altădată, îi vezi ochii fluturându-i după năluciri, după cuvinte himerice, după mângâieri de viscol, după instanţe omnipotente,la urma urmei...ochi de gheaţă,ochi de ianuarie înmuiat în ploi prăpăstioase...

Plouă în ianuarie, prea devreme, prea enigmatic, prea bacovian...plouă în Bucureşti prea ca la ţară.
Plouă în atriile goale ale memoriei, plouă ca-ntr-o răsturnare de 3 in 1 într-o cană, plouă atrofiat...plouă.
  La două picături de mare, la un feribot depărtare de dealuri, la întretăieri de valuri cosmice o găseşti, din nou, mahmură de sine însăşi, trează de alţii.E ca un spital, la ea oamenii vin, se întâlnesc, îşi scaldă suferinţele, secunde bune, cât au stat împreună în sala de aşteptare.Unul pleacă, altul vine, flux continuu.Clădire gemând a viaţă şi a moarte, dar mai goală decât oricare din ele...

Ninge în ianuarie, alb, fantomatic şi naucitor...ninge peste ograda lui decembrie.
Ninge în gândurile placide, ninge abreviat, ninge murmurând incoerenţe în ei, din ea...ninge.
   La un viscol de Alaska,la o mănuşă de iarnă, la trei atingeri de susceptiblitate o întâlneşti pe ea, anulată şi interzisă sieşi, prescrisă lor, ca un medicament cu reţetă.Vidată de dragoste, de înţelesuri ca un pachet de cafea comercială, îşi îngenunchează  adesea cuvintele ca unei fântâni găleţile, tinzând şi ea spre ei, simplu, firesc...dar nu destinat lumii sale obscure.Joc ameţitor de iele, toate dansează, ca ramii pomilor in ianuarie, dar nu pe toate le ghiceşti...Aşa e ea, revărsarea a ceea ce ştii că vrei dar n-o să poţi cuprinde, nici cu mâinile, nici cu mintea, nici cu sufletul...
Ninge în ianuarie,marunt, sfidător şi din senin, ninge din tastatura îmbibată cu radiografiile sufletului ei pixelat, ninge cu spaţii goale din ea...

Viaţa ca o ciocolată aerată.

   Îşi şoptea sieşi că nu îşi mai aparţine, că şi-a furat orice şansă  de a mai găsi drumul către ceea ce îşi dorea cu adevărat să fie, îşi privea sufletul ca şi cum ar fi fost adâncit  în crucificările despre care vorbea altora cu atâta siguranţă...îşi spunea că e vitregită de substanţă, că şi-a urmărit spasmele gândurilor sale cu atâta sârguinţă încât i s-au transformat în conştiinţă alte gânduri, ca şi cum suporta în sine două nivele de judecată, fără să aparţină măcar unuia.Se căuta pe sine, acum, adesea, ca şi cum întreaga viaţă i s-ar fi prelins sub canturile unor scări rulante şi nu mai putea staţiona, se găsea la margine, aceeaşi margine din care plecase, atât de stingheră, atât de rece...
   Îşi cuprinse genunchii cu ambele mâini şi alunecă la poalele peretelui ce părea să o îngrădească instant.Un fascicul de lumină se scaldă în jocul de umbre pe care liniile atât de precise ale corpului ei îl creează şi dispare apoi, ca şi când s-ar fi tras jaluzele mate asupra-i...se trăgeau însă, nu jaluzele, ci cortine asupra fiinţei sale atât de sălbatice.Când în sfârşit o dureau urechile să mai ausculte strigătele sempiterne, se trezea, nu din somn, ci dintr-o plăsmuire a vieţii pe care nu ştia cum să o arboreze la suprafaţă. Punea cărămizi zilnic la temelia casei sufletului său, astfel încât, la final, văzând-o, ai fi putut să zici lesne că e cea mai impetuoasă dar, în fapt, era asemeni unei ciocolate aerate-atât de fină şi savuroasă şi, totuşi, goală.Casa la care zidea nu avea să devină niciodată un castel.
   Era din nou acea perioadă din an...când călimara placidităţii i se scurgea pe orgoliul de a putea fi iubită, când se lupta cu ramii încovoiaţi ai bunăstării.Era acelaşi moment distinct când atârna în fantele imense ale dragostei pentru el, când se minţea că le poate acoperi cu pielea ei de mătase rigidă, târâtă prin deşerturile îndoielilor, când lăsa la o parte ura pentru ceea ce nu poate fi, în schimbul a ceea ce putea deveni prin el,pentru el, învăţându-şi simţurile să se plieze nu după nevoile sale, ci după dorinţe.
   Şi dulci îi erau sângerările glasului...
   Şi scârţâinde i se încolonau vertebrele la semnalul ce anunţau exuviile unor clipe de căutare a lui, a ei...
   Şi fantomatice îi deveneau căptuşelile nimburilor ochilor săi...
   Şi improprii îi mai sunt încă suturile sufletului ei de sacrificiu, precum şi sentinţele uzurpării fortăreţelor dragostei şi orizonturile răzleţe, despuiate de soare...
   Şi întreagă îi pare ciocolata aerată, cu ambalajul pe jumatate umed, răstignit acum între degetele sale aburinde...