vineri, 29 aprilie 2011

Sunt diformă

                               

Urăsc ploaia...
Mă stropeşte-n suflet mai mereu
-Şi sufletul meu nu-i o umbrelă,
Şi nici nu ştie să înoate.

Urăsc ploaia...
Îmi învaţă neuronii să danseze
-Şi mintea mea nu e un ring,
Şi nici ureche muzicală n-are.

Urăsc ploaia...
Îmi granulează sângele în vene
-Şi corpul meu nu e cobai,
Şi poate că cedează dinainte de-a începe.

Iarăşi plouă...
Când plouă sunt diformă:
Corpul meu cedează dinainte de-a începe,
Mintea mea ureche muzicală n-are,
Nici sufletul nu ştie să înoate
Iar acum,mai mult ca niciodată,
Urăsc ploaia...

joi, 28 aprilie 2011

Ieri,Azi,Mâine.



   Ieri....Azi...Mâine... e tot o săgeată încălzită si răcită de cicatricea inimii mele.
Ieri...da...si ieri eram tot eu-nodul care nu se strânge-şi faţa poate îmi era aceeaşi,aceeaşi faţă care afişează acelaşi zâmbet inepuizabil pe fondul unor lacrimi scurse din sertarul de sus al inimii.Mereu la fel...nici iarba nu se mai clintea ieri ca un resort  în urma paşilor mei,parcă ştiind că mâine,deşi paşii mei vor fi mai grei sau mai uşori îi vor călca nemilos perfecţiunea...Îţi vorbeam şi ţie....dar tu nu eşti ca iarba,tu mă propulsezi mai rău ca un resort-în Ieri,în Azi şi-n Mâine.Ieri mă auzeai?Cred că nu...nu ai fi avut cum, eram  prea aproape şi ecoul vocii mele mă înghiţea...tot pe mine...Ieri spuneam cuiva-"Dacă te-a făcut să plângi,dacă ţi-a dat aripi până la sufletul ei dar ţi-a dăruit mai multe surâsuri decât lacrimi-ce mai astepţi?Fugi, îmbrăţişeaz-o şi strânge-i mâna ca şi cum ar fi fost pentru prima data!", "Ce rost ar avea acum?"-m-a întrebat.Am simţit că are dreptate dar ,mai mult decât atât,sfatul meu era inutil pentru că ştiu şi eu că seara inima e fragilă,se frământă,îşi accelerează bătăile şi tace până când într-o zi îşi urcă sentimentele din raft în raft până ajunge la etajul superior-mintea-şi îi dă brânci fără să te anunţe.Aşa că propriile-mi temeri s-au transformat în răspuns:"Fugi,fugi la ea dar nu uita sa-ţi iei plasturele la tine..."
   Azi...te chem în ungherul meu paradisiac ,singurul care mi-a rămas încă neclintit.Azi bate vântul mai arţăgos ca ieri şi i-aş fi fost,cred,recunoscătoare dacă s-ar fi limitat doar la a-mi împleti părul asimetric, de parcă m-ar fi vrut o a doua Geisha- dar nu,el mă face să tresar ca în urma unei bătăi pe umăr şi da...apari dar numai să-mi arăţi că exişti, că respiri,că nu-mi mai poţi face corzile vocale să vibreze de emoţie şi totuşi...din fiecare zi fac un Mâine,dar e un reflex care mă face să par nătângă şi artificială,un simplu reflex...
   Şi Mâine...Mâine,<fiecare clipă începe cu un răsărit într-un surâs şi se sfârşeşte cu un apus într-o privire>

marți, 26 aprilie 2011

2 Stele


                          

                    O viată,2 stele,
                    Amandouă rătacite-n haosul
Poate prea organizat.
                    O fi de vină cerul?
Sau nu există spaţiu
Pentru ploaia ce stă să cadă
Ca o pasăre rănită?
2 stele,mii de întrebări,
Toate cad pe pământul
Cu gura de foc,
Dar oare în drumul lor
Plin de cenuşă strămoşească
Îşi vor găsi răspunsul?
O întrebare,un singur univers,
Sau gânduri vane ce şi-au aflat
Rădăcinile-n crepuscul?
Lumea se scaldă în ceea ce cunoaşte,
Şi ce cunoaştem cu adevărat
Oare nu ne face
Să negăm o a doua viaţă?
Poate după negura temută
În care vom păşi vreodată
Se ascunde-un Paradis...
Dar dacă acolo îngerii
Nu seamănă cu schiţa
Din destinul pregătit deja,
Vom trăi în colţul negru
Din Lumea De Jos?
Sau vom da lumea divină
Unei morţi din tragedia
Ce-o trăim la nesfârşit?
2 stele care cad
Cu mici pulberi de speranţe
Se prăbuşesc aici cu adevărat
Pentru cei ce le vor laurii,
Căci ele se întorc,de fapt,
Într-un univers al lor
Unde trupul nu-şi arată slăbiciunea
Unde inima nu face riduri,
Şi ceasul stă în loc...

E atâta viaţă-n noi
Şi totuşi nu trăim...
Avem mai mult de 2 stele
Şi nu ştim să le-atingem
Atunci când se coboară
Pe pământul nostru însetat...
Crezi că eşti singur şi atunci
Când ploaia te îmbrăţişează
Ca pe-un frate pământean...
Eşti muritor căci nu vrei viaţa,
Vrei doar clipirile aurii de stele!





Cum am devenit blogger...

 Hmm...prima zi într-un spaţiu străin,de fapt prima noapte în care m-am resemnat la a urma drumul pe care l-au bătătorit mulţi alţii înaintea mea-Blog-ul.Ţin să menţionez că toată călătoria mea virtuală nu a fost tocmai întâmplătoare (deşi o persoană importantă pentru mine ar putea spune că e pur şi simplu rezultatul unei provocări).Ei bine,provocare sau nu, mi-am luat inima în dinţi sau ,mai bine spus, mi-am aşezat tastatura sub degete în încercarea de a-mi dovedi mie însămi că nimic nu e imposibil şi că nimeni nu-şi poate cunoaşte cu adevărat limitele-în ceea ce mă priveşte expunerea unor gânduri.Aşadar, îmi doresc ca mica mea "ikebană de gânduri" să-şi păstreze culoarea chiar şi atunci când postările nu o să existe (din motive tehnice,desigur), îmi doresc ca ideile mele să nu-şi piardă ecoul şi ,ceea ce este cel mai important,sper să nu mă pierd printre rânduri!!
 Prima zi?Nu!Fiecare zi e prima şi după gardul oricărei zile se ascunde o surpriză care nu necesită ochelari 3d pentru a fi văzută ci doar răbdare şi optimism şi...poate un pom după care să te ascunzi în cazul în care surpriza nu e tocmai ceea ce credeai.Deci...te-am surprins?Poate :-?Esenţialul e că m-am autodepăşit, deşi la un nivel infim,I Only Reborned From My Own Ashes...